Nevoia de inedit
● Kayo Dot, Coffins on Io, The Flenser, 2014
● Kayo Dot & Tartar Lamb II, Krakòw, Instant Classic, 2014.
Toby Driver e unul din acei artişti pe care Lucian Mîndruţă i-ar lăsa să moară de foame, dacă ar fi să extrapolez pe marginea controversatei scrisori deschise, de anul trecut, pe tema frumos e ce se vinde. Ştiu, e tardiv să prezint articolul ăsta ca reacţie la scrisoarea respectivă, dar tema e totuşi eternă, iar trupa de faţă – un potrivit studiu de caz în acest context. Deşi în general sînt de acord că arta se formează pe acea tarabă la care se prezintă şi cererea, şi oferta (mai degrabă decît drept consecinţă a unui act masturbatoriu), în acest sector de servicii avem o problemă inerentă de desincronizare – chiar dacă atît cererea, cît şi oferta există, e posibil ca ele să nu se întîlnească. Unii artişti produc nostalgic pentru o cerere care exista cîndva, dar s-a stins, alţii produc vizionar pentru o cerere care se va forma după dispariţia lor. Se cuvine să ţinem cont şi de faptul că nu toate produsele/serviciile vin în întîmpinarea unei nevoi, unele acţionează insidios în vederea generării nevoii pe care o satisfac. Uneori nu fac decît să ţintească spre nevoia generică de nou, ţintă spre care distincţia între frumos şi urît îşi pierde relevanţa.
În manifestările timpurii ale carierei sale, sub titulatura Maudlin of the Well, noutatea lui Toby Driver era una de circumstanţă, trupa încercînd să importe pentru americani un sound oarecum consacrat în metalul experimental european (cu precădere cel scandinav). Strategia de repionierat s-a dovedit vizionară, astăzi stînd la baza popularităţii mai multor curente indie de dată recentă. După reîncarnarea sub numele Kayo Dot şi, în paralel, Tartar Lamb (proiect crowdfunded), strategia lui Driver a căpătat un caracter imprevizibil, care oferă o garanţie reală a noului, pe fiecare album. Dovadă stă alăturarea între cel mai recent material Kayo Dot, albumul Coffins on Io, şi discul live Krakòw, pe care Toby Driver cîntă în ambele configuraţii – o sinteză Kayo Dot şi cîteva compoziţii Tartar Lamb rar prestate live. Kayo Dot au cochetat o vreme cu jazzul (începuturile trupei fiind păstorite de John Zorn), apoi cu ambientalul sulfuros à la Sunn O))) şi monotonia psihedelică a celor de la Swans, iar pe albumul precedent au riscat chiar un autotribut Maudlin of the Well şi o revenire la rădăcinile death metal. În schimb, pe Coffins on Io, trupa se prezintă în cel mai melodic şi prietenos format al său, pentru care pînă şi ascultători care împărtăşesc poziţia lui Lucian Mîndruţă ar putea deschide portofelul. Temele morbide ale trupei sînt acum ornamentate cu alegorii cosmice şi metafore transcendentale, reuşind să suspende starea de tristeţe atonală a perioadei Coyote, ori starea de rău fizic provocată de experimentele mai recente (Hubardo). Influenţele noului sound par să vină din punkul gotic britanic al anilor ’80 (Sisters of Mercy), minus partea dansantă, înlocuită aici de o atmosferă aerisită, lăsînd ocazional loc ingredientelor exotice care au consacrat trupa – saxofon de contrast, motive electro recurente, texturi discordante discrete.
Pe Krakòw, în schimb, avem aspecte mai neprietenoase, care ţin de căutări (şi rătăciri) mai vechi ale trupei. Cel mai important aspect este că sora mai mică şi mai urîtă a trupei, duo-ul Tartar Lamb, capătă vizibilitate şi expunere în faţa fanilor care au neglijat explorările extraconjugale ale lui Toby Driver. Planificat iniţial ca un duet minimalist de chitară (Driver) şi vioară (Mia Matsumiya), pe Krakòw, Tartar Lamb cîntă obscurul album Polyimage of Known Exits, ceva mai îmbogăţit prin prezenţa celorlalţi membri Kayo Dot, care dau şi ei o mînă de ajutor la umplerea spaţiilor largi ale materialului. În rest, trupa se concentrează pe conţinutul unui alt album al lor, pe care l-am recenzat aici – Coyote, exponent al perioadei cu tendinţe jazz din cariera grupului. Reflectînd asupra acestor materiale, concluzionez că avem în Toby Driver un artist care se detaşează de dihotomia între frumos şi urît, şi mută discuţia despre rostul artei într-un cu totul alt plan, al nevoii de inedit.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
