O afacere politică
● Morrissey, World Peace Is None of Your Business, Harvest Records, 2014
Cînd a ales să îşi lanseze primele patru single-uri de pe noul album, eponima „World Peace Is None of Your Business“, „Istanbul“, „Earth is the Loneliest Planet“ şi „The Bullfighter Dies“, ca videoclipuri în care îşi recită textele respectivelor piese, Steven Patrick Morrissey a făcut, în aparenţă, o declaraţie de intenţie. Nici o surpriză din partea unui muzician care şi-a jalonat existenţa cu astfel de gesturi. Politica – ar putea spune fostul vocalist al trupei The Smiths – nu se cînta (în regulă, Bono?), ci se declamă. La fel, cîntecul politic se simte mai bine recitat din faţa unui pian, dragă Nancy, dacă nu te numeşti Bob Dylan. Adăugaţi-o aici, lîngă acea Nancy (Sinatra, dacă mai era nevoie să menţionez asta), şi pe Pamela Anderson, colega şi prietena lui Moz din PETA, şi ea eroină a unuia dintre videoclipuri. Englezul nu-şi dezminte vocaţia de frondeur. Şi nici nu schimbă reţeta. Zgomotul, furia, cinismul şi drama i-au construit mereu maniera în care şi-a cîntat muzica. Şi încă îl hrănesc bine mersi: World Peace Is None of Your Business, cel de-al zecelea album solistic al lui Morrissey, este, din punctul de vedere al producţiei, un disc căruia îi recunoşti autorul, încă din prima secundă. Nimic nou sub soare în ceea ce-l priveşte. Muzical vorbind, se poate spune că mancunianul s-a simţit întotdeauna confortabil între urmele sound-ului moştenit din perioada The Smiths, de care nu a reuşit/vrut să se despartă vreodată, şi surpriza acelui didgeridoo folosit în prologul piesei care dă numele albumului. E asta o reţetă care n-a dat niciodată greş cu adevărat, chiar dacă n-a mai reuşit de mult să livreze o capodoperă.
Venind după un deceniu relativ inconsistent, Morrissey nu se dezminte pe WPINoYB. Mîna producătorului Joe Chiccarelli, un veteran alt-rock a cărui semnătură stilistică s-a împărţit între Frank Zappa şi Oingo Boingo, între Alanis Morissette şi Café Tacuba, îi dă înregistrării un sound puternic, muscular şi abraziv, care nu are, uneori, subtilitate, dar care apelează alteori la înflorituri care îi permit lui Morrissey să-şi flexeze muşchii pop, ca pe amintitul prolog cu didgeridoo din opener-ul albumului, pe aluziile flamenco de pe „The Bullfighter Dies“, pe jocurile fonetice de pe „Kiss Me a Lot“ sau pe flirtul cu fado-ul. Altundeva, muzica îi face cu ochiul perioadei Viva Hate („Staircase at the University“). Textele pieselor îşi păstrează sarcasmul veninos, dar sînt mai leneşe decît în trecut. Uneori sînt atît de facile, încît „Ukraine“ rimează cu „Bahrain“.
După o pauză de cinci ani, răstimp în care a schimbat casa de discuri şi spitalele, în care şi-a întrerupt turneele şi şi-a scris şi publicat autobiografia, în care a dat mansion-ul hollywoodian al lui Clark Gable pe Italia, Morrissey a devenit mai vulnerabil decît în trecut, dar cinismul şi şarmul sînt la locul lor, reuşind să mai ţină în viaţă (indie?) pop-ul britanic, aşa cum se vedea şi se simţea el în anii ’80.
Paul Breazu este jurnalist.
