Noua lege pop a lui Murphy
● Róisín Murphy, Hairless Toys, PIAS, 2015.
Prea sofisticată, prea subversivă, prea
, prea inteligentă, chiar prea britanică pentru a deveni un megastar pop, Róisín Murphy s-a făcut nevăzută acum vreo opt ani, după ce
, albumul care trebuia să funcţioneze ca upgrade către galaxia rezervată unor nume precum Madonna sau Lady GaGa, n-a lăsat urme chiar atît de adînci. În fond, poate că irlandeza născută în Wicklow, care-l aborda pe Mark Brydon cu o replică – „Do you like my tight sweater?“ – transformată în titlul primului album al duo-ului Moloko, nici nu-şi dorea asta. În aceşti aproape infiniţi opt ani a reuşit să facă doi copii, să închidă o relaţie, să înceapă o alta şi să-şi primească porţia de katebushism de la o presă care se dă în vînt după legende cu prinţese pop recluzive. Murphy nu s-a ascuns, totuşi, complet de ochii lumii, reuşind să colaboreze între timp cu muzicieni precum Crooked Man, David Byrne sau Fatboy Slim şi să creeze, în 2014, un EP,
, cîntat în limba italiană şi produs de Eddie Stevens, un foarte vechi colaborator al ei.
Stevens e creditat ca producător şi pe cea mai proaspătă operă a fostei voci din Moloko,
, un LP încîntător de straniu, pe care cei doi parteneri de studio par a încerca şi a reuşi să-l ţină departe de conformismele (dance-)pop-ului actual. Între
-urile de funk,
-urile împrumutate din minimal techno,
disco-ul anilor ’80 şi sunetele unor piane atonale, Róisín Murphy spune că pop-ul e o lume ambiguă, în cel mai bun sens cu putinţă, neglijînd voluntar însăşi regula celor trei minute de aur – o singură piesă de pe acest album are o durată de mai puţin de cinci minute. „Never underestimate creative people and the depths that they will go“… „Exploitation“, piesa de pe care sînt luate aceste cuvinte care ar putea să ne spună ceva despre
are nouă minute şi 23 de secunde. E minimalistă şi repetitivă, are o delicată notă jazzistă, e bîntuită de nişte sintetizatoare distorsionate şi recită continuu o mantră-întrebare: „Who’s exploiting who?“ Murphy şi Stevens experimentează şi atunci cînd aruncă o săgeată către subcultura newyorkeză
(„Gone Fishing“), şi atunci cînd vorbesc despre cum e să vii dintr-o familie destrămată („House of Glass“) şi atunci cînd merg fără ţintă pe străzi, privind trecătorii în ochi („Uninvited Guest“), reuşind să facă din
un disc rătăcit în lumina neoanelor optzeciste din cinema-ul cyberpunk, încărcat cu melancolie şi avînd o frumuseţe tulburătoare şi întunecată.
Hairless Toys
Paul Breazu este jurnalist.
