PE CE LUME TRĂIM

Nu doar democrațiile oricum fragile sînt în pericol. Și în state cu veche tradiție democratică există riscuri pentru libertăți.

Sîntem canaci contra coronavirusului.

Nu există repere pentru un astfel de shut-down prelungit al acelor acizi care ard pentru victorie, care te înţeapă în durere ca să mergi mai departe pînă cînd îl vezi pe celălalt lăsat în urmă.

Sensurile pe care vorbitorii de azi le atribuie unor cuvintele intrate în română de mai bine de un secol continuă să ne surprindă.

Repetăm foarte des: nimic nu e sigur în lumea noastră. Cu o unică excepție, desigur – moartea.

În anii ʼ80, una dintre fricile părinţilor era ca nu cumva copiii lor să fie răpiţi de secte. Nu era foarte clar ce însemna o sectă.

Eu am continuat să zic bancuri „denigratoare la adresa tovarășului Ceaușescu“, deși mi-a fost atrasă atenția de către proful de sport, care e și șeful de la tinerii comuniști.

Romanticul (transcendentalist) american Ralph Waldo Emerson folosește, în cîteva rînduri, în eseurile sale celebre, termenul de „Beautiful Necessity“ /„Minunata Necesitate“.

Iată, poate, un subiect pentru un alt film sau poate pentru un roman macabru: un spirit malefic simte că locuitorii unui oraş nu-şi mai iubesc bătrînii şi îşi „oferă serviciile“.

Rishi Sunak, noul ministru de Finanțe al Marii Britanii, a făcut ceea ce i-a cerut prim-ministrul Boris Johnson – după demisia forțată a predecesorului său, Sajid Javid, în februarie.

Săptămîna trecută, în comunicarea oficialităţilor cu cetăţenii a intervenit o scurtă neînţelegere, care a trezit unele comentarii şi controverse în mass-media, fiind apoi uitată, sub influenţa noilor ştiri proaste.

Am formulat cîteva întrebări pe care le-am adresat liceenilor din clasele mele. A ieșit un interviu interesant, din care spicuiesc aici cîteva răspunsuri.

Perspectiva de a nu-ți mai face planuri decît de pe o zi pe alta dă peste cap orice fel de repere. Ceea ce uităm este că în această situație, pe care nu mi-aș fi imaginat că o voi trăi în timpul vieții mele, este vorba doar despre oameni.

Afară este otravă, înăuntru – activitatea ta de rozător. Iepurilă, dar și înfricoșilă.

Stai şi dai la perete. Te împrieteneşti cu muchia dulapului, cu întrerupătorul, cu întunericul.

cu statistica, cu letargia, cu isteria, cu izolarea...

În România, accesul la cultură este inegal și greoi. „Bonurile culturale“, voucherele acordate gratuit tinerilor pentru a fi folosite ca bonuri de plată pentru teatru, concerte, cărți etc. reprezintă un instrument indispensabil, mai ales în regiunile subdezvoltate.

Eu sînt într-un trib de ceva ani. Acum îi spunem tribul de la Casa Bună, dar am fost tribul care făcea lecții la Școala 136 din Ferentari pînă prin august 2019.

Cu precădere, suspinul autohton după „epoca de aur“ îmi produce frisoane incurabile.

COVID-19 ar trebui să fie o lecţie de umilinţă şi să pună capăt acestei dualităţi monstruoase: noi pe canapea, suferinţele lumii la televizor.

În vreme de epidemie, răspîndirea cuvintelor-cheie din sfera medicală este la fel de rapidă ca răspândirea virusurilor.

Să fim smeriți și realiști, nu să umblăm după coronițe de premianți.

Cu toate aceste mărunțișuri și conversații de zi cu zi, plictiseala e mare, iar lumea de afară după care tînjești, uitîndu-te seara pe geam și admirînd panorama marelui oraș, începe să reprezinte un miraj.

Ieși din supele și mîncărurile de fiecare zi. Țelina și păstîrnacul pot fi combinate la infinit, dar îți vine să imaginezi lumi.

Sportul e un moft, o fiţă, cum s-ar zice azi. E termometrul de temperatură normală a omenirii.

Timpul acesta petrecut în semiizolare, încercînd de după ecran să ghicim cît de departe în viitor e trecutul, este totuși un timp de reflecție.

În țara europeană cu cel mai scăzut consum de carte pe cap de locuitor, fragilitatea pieței cărții devine o vulnerabilitate națională.

M-a sunat ca să-mi spună cum se protejează de COVID-19. Bubuie de energie și are 82 de ani.

În vreme ce inteligența leneșului ajunge un „bun irosit“, posesorul ei fiind definit de sterilitate, inteligența harnicului este fertilă, generînd „progresul“.

Să ne gîndim în aceste zile şi în aceste săptămîni cum să facem ca după eradicarea virusului să începem să trăim altfel.

Stilul juridic al limbii române e vechi şi destul de conservator; deşi a adoptat, în secolul al XIX-lea, numeroase cuvinte latino-romanice, terminologia sa a păstrat şi forme (ca pîrît sau tăgăduire) devenite între timp, în alte registre, arhaice sau populare.

Nu cred că predarea online poate suplini actul educațional desfășurat față în față. Din simplul motiv că prezența umană nu poate fi înlocuită de un ecran, iar această prezență este esențială pentru formarea umanului.

Nu mai e vorba despre acea autoizolare asumată care îmi plăcea, mi se părea dulce, puteai oricînd să ieși, să te întîlnești, să te îmbrățișezi, dar tu preferai să stai ca un pustnic în văgăuna ta. Nu mai ai liberul-arbitru.

Castraveți murați. N-am. Dar afară e coronavirus. Ce fac?

Sportul nu ne poate salva şi sportivii nu ne pot salva de ceva ce ne ameninţă fiinţa. Într-o astfel de confruntare redevin oameni oarecare.

Zilele astea, toate realitățile paralele, toate scenariile nefericite au devenit un pic mai plauzibile.

Cultura altminteri invizibilă își recîștigă statutul de-abia acum, cînd accesul la evenimentele publice e limitat. „Cultura-Cenușăreasă“, „cultura-lux“: instituirea stării de urgență schimbă perspectiva. A publicului. A statului-finanțator.

Lumea românească, mai ales cea rurală sau a orașelor mici, dezvoltă încă tendințe puternice spre oligarhizare. Cît timp vor fi păstrate condițiile actuale vor exista și aceste tendințe. Sărăcia, izolarea, acțiunea slabă a legilor, centralizarea și exercitarea pe termene lungi a puterii politice, fărîmițarea administrativă, înmulțirea agențiilor și a instituțiilor de stat, iată cîteva trăsături ale tabloului despre care vorbim.

În ultima vreme, mi se pare că am devenit din ce în ce mai înverșunați și mai incapabili de a vedea dincolo de magnifica noastră perfecțiune. Cumva, comportamentul de pe rețelele sociale a început să se reverse și în viața de zi cu zi.

În conduita morală și, mai ales, în judecarea sa corectă, devine necesar să rămînem în prezent, să ne raportăm, invariabil, la actualitate. Abia atunci vom avea parte de epifanii. Epifaniile, cum spuneam, eticii aparente și ale virtuților fariseice.

Slăbiciunea sinucigaşă a Europei este că pe propriul ei teritoriu nu mai ştie să transforme imigranţii în fii ai civilizaţiei europene.

O altă ciudăţenie lingvistică a momentului e formula „criza de coronavirus”.

Avem, uneori, ca oameni, tare ciudate unități de măsură, neatenți la posibilele consecințe, pe care le tratăm cu ușurință. Poate nu se va întîmpla, nu are cum să fie așa rău, ne spunem.

Prima senzație, cea mai stranie, a fost că timpul n-a trecut de fapt deloc peste noi – era o regăsire identică cu aceea de pe vremuri, ne activam automat aceleași legături care odinioară ne țineau laolaltă.

Regulile astea respectate nu înseamnă că ne obligă să fim niște roboței fără suflet.

În vremuri de-astea ne dăm seama ce capriciu e sportul, ce pene colorate pe care le uiţi într-un colţ de îndată ce eşti lovit în celula de bază, aia mică, invizibilă, fără de care nu sîntem, punct.

Știrea privind instituirea carantinei pe întreg teritoriul Italiei, deși cumva previzibilă, a părut, dintr‑un punct de vedere, desprinsă dintr-un roman post-apocaliptic.

Panica provocată de extinderea epidemiei de COVID-19 și prăbușirea prețului petrolului au afectat și tranzacțiile la bursă – cu consecințe nefaste pentru economie.

În acest moment, PLUS este în moarte clinică. Ieșirea lui Vlad Voiculescu din cursa electorală anulează orice șansă pentru ca PLUS să fie vizibil în perioada următoare dacă stă în Alianță.