În loc de un aliat în Parlament, șeful statului are acum în grijă un bolnav politic lovit de o maladie ale cărei simptome sînt evidente, dar tratamentul neclar.
Mă întorc la lecturile mele, dintre care prima va fi un articol scris de un turc disperat în The Guardian. Se intitulează așa: „Truth is a lost game in Turkey. Don’t let the same thing happen to you“.
Știm deja din timpul campaniei electorale că așa-numita Coaliție pentru Familie are un sprijin cvasi-unanim din partea politicului pentru efortul ei de modificare a Constituției în direcția limitării definiției familiei ca fiind uniunea dintre un bărbat și o femeie. PSD – cel mai mare și mai bine organizat partid al țării – pare să se fi hotărît fie să reducă la maximum atribuțiile președintelui, fie să mute efortul de desemnare a șefului statului în sarcina Parlamentului.
Un sociolog cu care s-a întîmplat să vorbesc recent îmi spunea că, în ultima săptămînă de campanie electorală, oamenii nu iau decizia cu cine să voteze, ci se hotărăsc dacă merită să voteze.
Ironic e că, în 26 de ani, PNL nu a fost niciodată într-o situație mai bună. Deși toate sondajele dau PSD ca prim partid al țării, principalul subiect de discuție a fost PNL în toată această săptămînă.
Nu vom avea referendum în ziua alegerilor, asta știm deja. Dar e o victorie a nimănui. Cînd va veni și ziua referendumului, valul de lașitate pe care îl putem constata azi își va fi produs deja efectele.
Intrăm în campania electorală cu toate cărțile pe masă și orice combinație posibilă. Dacă ar fi să dau un sfat, atunci acesta ar fi: menajați-vă nervii, administrați-vă judicios furia. De-abia începe.
Dincolo de strategia evazionistă de campanie, PSD rămîne cu o problemă identitară gravă. Nu știe cum să fie un partid de stînga. Cînd nu confiscă temele dreptei (debirocratizarea e primul exemplu care îmi vine în minte), PSD se refugiază în populism și mai ales în rolul de reprezentant al unor interese meschine ale cîtorva grupuri care îi asigură finanțarea.
La un an după tragedia de la Colectiv, încă apar discuții publice peste patul pacienților cu arsuri. Putem observa că, dacă ai nevoie de ajutor pentru un astfel de pacient, cea mai sigură metodă e aceea a levierului opiniei publice. Ce loc mai ocupă empatia în discursul public românesc? Încă ne mai pasă de oameni cu care nu ne luăm brunch-ul, pe care nu îi întîlnim la Cărturești și care nu fac diferența dintre Pepsi și Fritz-Kola?
„Acest an de guvernare excepțională, independentă politic, a fost pentru ele doar o formă de a trage de timp, pentru a lăsa să se domolească energiile descătușate de #Colectiv. În esență, modul lor de a se raporta la oameni, la alegători, a rămas același.“
Mi se pare aproape ironic cum, zilele astea, ticăloșii se refugiază în discursuri despre democrație, iar naivii în antipolitică. Această combinație de ipocrizie și exasperare e probabil cea mai bună rețetă pentru păstrarea statu quo-ului și după 11 decembrie.
Klaus Iohannis și-a exprimat speranța că partidele vor profita de pauza meciului Putere – Opoziție pentru a se reforma. Nu s-a întîmplat deloc asta, iar actorii principali sînt neschimbați față de acum un an de zile, cînd cabinetul Cioloș nu era încă instalat.
Se fac deja calcule pentru viitorul guvern. Personaje mai mult sau mai puțin cunoscute sau plăcute încep să își depună candidatura pentru postul de premier. Partidele încep acel joc complicat al disimulării.
Momentul zero al noului naționalism românesc a fost, probabil, cel al alegerilor prezidențiale din 2014, cînd candidatul nominal socialist a ales să își încerce norocul folosindu-se de o retorică izolaționistă, pe alocuri de-a dreptul xenofobă și foarte des stupidă.
O măsură a disprețului generic al politicianului român față de cetățenii pe care speră, și uneori reușește, să îi guverneze. Vom avea alegeri în toamnă. Narațiunile false au să domine iar campania. Apoi ne vom așeza la coadă iar.
Terorizații din țara fără terorism cer să se ia măsuri. Stau și mă întreb ce anume principii sau valori sînt pregătiți să abandoneze dacă România va fi într-adevăr lovită de flagelul terorismului. La ce o să renunțăm atunci?
Nu e deloc greu de sesizat o oarecare tensiune în aer. Orice publicație deschid, orice rețea socială folosesc, orice conversație cu prieteni sau cunoscuți port, voi ajunge mai devreme sau mai tîrziu la subiectul „lumea se duce naibii“.
Cei care au avut răbdare să urmărească reacțiile românești după evenimentele din Turcia au remarcat, probabil, lipsa de fermitate a surselor oficiale și vehemența celor civice. Nici o vorbă din partea vreunui oficial român, pînă la ora la care scriu acest text, despre obligația administrației turce de a respecta sanctitatea vieții umane sau drepturile individului.
Bucureștiul e deja abandonat. Iar Gabriela Firea, asemeni unei țarine-accident, domnește netulburată, mirîndu-se și ea de propriul noroc. Mujicii sînt prea preocupați să îi intre în voie, să nu o deranjeze sau să se înjure unul pe altul într-un colț întunecat al cîrciumii.
Încăpățînarea cu care dl Cioloș a menținut politicul la un braț distanță în aparițiile publice a contribuit la protejarea imaginii sale. Asta face din premier un soi de joker cu liber arbitru în perspectiva alegerilor. Premierul are la dispoziție mai multe variante pe care încerc să le detaliez mai jos.
Remainia e cumva senină. Exclusă de la masa adulților care reunește marile economii ale UE, ignorată de grupul de la Vișegrad al statelor central-europene și fără alt partener decît inabila și inconstanta Bulgarie, România e absentă de la aproape toate marile decizii care îi afectează viitorul.
Recenta decizie a Curții Constituționale privind clarificarea noțiunii de abuz în serviciu în Codul Penal a dat prilejul apariției unor mesaje apocaliptice privind viitorul luptei anticorupție.
Clotilde Armand e un avertisment. USB e un avertisment. Klaus Iohannis a fost un avertisment. La fel și Traian Băsescu. La un moment dat, oamenii vor obosi de atîtea avertismente și vor abandona centrul pe care s-au încăpățînat să îl voteze de atît de multe ori fără să simtă că această încredere le‑a fost cu adevărat răsplătită. Votul „antisistem” e, de fapt, un vot pentru un sistem curat.
Adevărul e că Nicușor Dan e mai degrabă o dilemă, iar convingerile sale pe teme majore sînt absente. Preocuparea sa obsesivă privind evoluția Bucureștiului l-a scutit pînă acum de obligația de a-și da cu părerea despre alegerile americane, invazia Ucrainei sau încălzirea globală.
Sînt tentat să spun că, după contactul cu puterea, reprezentanților politici ai românilor li se atrofiază organele responsabile cu autoevaluarea. Stînci neafectate de ridicol sau inadecvare, politicienii români nu numai că nu știu să își calculeze corect prezentul, dar își neglijează complet posteritatea.
Am urmărit fără mari așteptări prima dezbatere la care au participat principalii candidați la postul de primar al Bucureștilor. Organizată de o stație de televiziune care poate emite pretenții la multe lucruri, dar nu și la neimplicare politică, întîlnirea a fost un spectacol mai degrabă nesatisfăcător.
Valeriu Zgonea e unul dintre politicienii care și-au administrat cu grijă cariera. A urcat constant în ierarhiile de partid, ajungînd pînă la poziția secundă în ierarhia PSD. Pînă acum cîteva săptămîni, dl Zgonea părea pe drumul cel bun către funcții și mai importante.
Patru miniștri a pierdut cabinetul Cioloș pînă în momentul în care am început să scriu acest text. Probabil va mai pierde și alții pînă cînd alegerile sau vreo smucire a principalelor partide au să îi pună capăt mandatului.
Un condamnat penal candidează. Cineva trece pe roșu. Un ministru demisionează. Altcineva aruncă gunoiul în stradă. Un înalt ierarh sfidează. Ne consultăm busola morală și ne declarăm stupefiați, furioși, scîrbiți. Vreo două zile. Apoi trecem mai departe la următorul motiv de enervare.
Gîndul că stabilitatea României stă în persoana unui singur om politic e neplăcut, dar, chiar dacă accept de dragul raționamentului această premisă, nu va fi niciodată spus suficient: Liviu Dragnea a fost condamnat definitiv pentru fraudarea unui referendum.
Dincolo de pelerinaje, Palestina are suficiente lucruri de oferit: Marea Moartă, deșertul etc. Contemplînd însă ideea unei întoarceri în Palestina în concediu, m-am simțit cumva inadecvat. Umbra conflictului face ca turismul neafiliat religios să pară ridicol. Dar nu am renunțat la idee.
După o săptămînă petrecută în Cisiordania, întoarcerea la București are ceva terapeutic în ea. Mai ales cînd vezi că unul din subiectele cele mai disputate pleacă de la o banală piesă pop ai cărei autori susțin că sînt la curent cu preferințele lui Dumnezeu.
Snowden și Assange sînt două nume de referință în istoria recentă și reprezintă poate cel mai bine punctul de întîlnire dintre tehnologie și militantism politic. Apostoli ai unei utopice eliberări prin intermediul accesului la informație, ambii au fost salutați cu entuziasm de generațiile mai recente.
Europa a fost construită cu gîndul că prosperitatea aduce securitate. Principiul e valabil în continuare, dar nu mai e suficient. Cea mai mare economie a lumii, Uniunea Europeană nu are nici atribuții semnificative și nici vreo dorință reală de a-și asuma obligații privind securitatea cetățenilor săi.
În fapt, asistăm, participăm chiar la împlinirea unui plan care era enunțat destul de des acum vreo cîțiva ani, cînd PNL și PSD erau aceeași… expresie politică în interiorul USL: împărțirea scenei între două partide mari și eliminarea oricărei concurențe reale.
Domnul Iohannis poate încă să își salveze mandatul. Mai are timp chiar să îl transforme într-unul reușit. Însă bunăvoința i-a fost retrasă și, în următorii trei ani, va trebui să cîștige respect. Ceea ce a avut pînă acum a fost doar un soi de entuziasm prudent, dublat de o așteptare politicoasă.
În titlurile care anunțau sosirea primilor refugiați în România puteai deduce un soi de satisfacție fricoasă. Un fel de „V-am zis eu că începe și la noi! Islamizarea a venit. Sfîrșitul e aproape“.
Închipuiți-vă următoarea scenă: sîntem în 20 ianuarie 2017, la Washington se fac ultimele pregătiri pentru instalarea noului președinte american. Lungile discuții de după seara alegerilor din noiembrie par să fi lăsat locul unei stupefacții obosite. Unei așteptări prudente. Azi, președintele Trump depune jurămîntul.
Dacian Cioloș nu a greșit teribil de mult în cele cîteva luni de cînd este premier. Tolerat, simpatizat sau, pur și simplu, ignorat, dl Cioloș este încă o enigmă a vieții politice.
Aflat de ceva vreme într-o ofensivă de imagine, dl Liviu Dragnea și-a dinamitat tot efortul, în doar cîteva zile, după ce a sa celebră lege antidefăimare a intrat în linie dreaptă în Parlament. Reacția publicului a fost de o violență și de o insistență cum rar am întîlnit.
Consiliul Superior al Magistraturii nu a avut parte de o presă bună cînd a decis să avizeze negativ un proiect de ordonanţă a Guvernului care ar urma să abroge prevederea legală ce permite autorilor de lucrări ştiinţifice să iasă mai devreme din închisori.
