La ora la care scriu acest text, Republica Moldova nu are încă guvern. Șirul de renunțări și refuzuri crește aproape zilnic, iar, pe fundal, cetățenii Chișinăului cer în stradă alegeri, demisii, reforme, contrareforme.
Despre Dacian Cioloş se speculează deja că se pregăteşte pentru o carieră de politician ales. Pînă acum, cariera domnului Cioloş e o listă de posturi în care a fost numit.
La finalul anului, Donald Trump propunea interzicerea temporară a accesului musulmanilor pe teritoriul Statelor Unite. Firesc, ideea candidatului republican la președinția Statelor Unite a provocat o serioasă furtună mediatică și politică.
2015 a fost anul președintelui. De la optimismul reținut al debutului de mandat, trecînd prin conflictul surd cu executivul condus de Victor Ponta și terminînd cu instaurarea unui guvern mai prietenos, Klaus Iohannis a dominat. A făcut-o eficient, nezgomotos și, în același timp, dînd senzația unei oarecari inadecvări.
România are dubiosul privilegiu de a fi locul în care „iliberalismul“ a ieșit la lumină. Conceptul nu s-a născut aici, dar aici a intrat în conștiința publică atunci cînd principalul lui practicant și teoretician, premierul Ungariei, Viktor Orbán, a considerat că e necesar să îl afirme.
De 1 Decembrie, dl Dacian Cioloş a fost protagonistul celui mai emoţionant moment al festivităţilor de ziua naţională, recunoscute în general ca manifestări de patriotism necredibil, chiar un pic stînjenitor, şi fără cine ştie ce consecinţe în restul anului.
Un amic observa recent că nici o iniţiativă de media destinată exclusiv Bucureştiului nu a reuşit vreodată să prindă rădăcini. Cele care supravieţuiesc, totuşi, sînt mai degrabă minore, iar amprenta lor în spaţiul public e neglijabilă (audienţă, relevanţă etc.).
În urmă cu doi ani, la debutul pe bursă, acţiunile Twitter urcau vertiginos, ducînd compania la o valoare de piaţă uriaşă (aproximativ 30 de miliarde de dolari). Entuziasmul investitorilor era justificat de optimismul privind „următorul Facebook“, cît şi de specificul serviciului de „micro-blogging“.
Atacul asupra trecutului comun e o formă de apărare. O fi trecutul comun, dar viitorul nu e. În spaţiul ex-sovietic sînt de mult apuse vremurile satisfacţiei transetnice a anilor ’60-’70 în care ucraineanul, bielorusul, armeanul şi turkmenul se puteau mîndri împreună că sînt cetăţeni ai statului care a trimis primul om în spaţiu.
E, mai întîi, nevoie de un om cu greutate, de preferinţă unul care să aibă o poziţie cît de cît importantă: ministru, şef de agenţie, preşedinte de partid, „guzgan“ influent sau măcar om de afaceri cu aură uşor mistică, cultivată prin editorialele publicaţiilor economice. El va fi centrul de greutate al emisiunii. De aici vor ieşi ştirile.
Unul dintre cele mai cunoscute meme-uri exclusiv româneşti este o fotografie repetată la nesfîrşit în care vedem oameni de toate felurile ţinînd în mînă un afiş pe care se poate citi „neam saturat“.
În urmă cu doi ani, preşedintele României vizita Roşia Montană. La final, trăgea o concluzie în cuvinte simple şi fără echivoc: proiectul minier „stă îngropat din cauza laşităţii politicienilor“.
Ştii că eşti român atunci cînd realizezi că una dintre puţinele concluzii acceptate la o discuţie despre mersul societăţii constă într-un fel de oftat fără speranţă, însoţit de variaţii pe tema: „aici e România, nimic nu se schimbă“. Aş numi acest curent de gîndire logica excepţiei fataliste.
Dacă am avea un instrument care să măsoare capacitatea de seducţie a politicianului român, probabil că graficul rezultat din analiza rezultatelor s-ar încăpăţîna să rămînă în zona inferioară a scalei verticale. Linia acestui inexistent grafic va avea mici cocoaşe pe ici-colo care ne-ar arăta unde şi cînd a existat o şansă, o tentativă de apropiere între sufletul colectiv şi o persoană particulară intrată în spaţiul public cu intenţia de a ne mîntui de cele rele concrete.
Campania electorală din această toamnă a trasat în bună măsură coordonatele în limitele cărora vor evolua politicienii şi partidele româneşti în 2010. Dacă acceptăm ca premisă faptul că alegerile prezidenţiale pot fi interpretate şi ca un referendum privind locul şi rolul lui Traian Băsescu pe pe scena politică, atunci
