O invit în cameră. O să îmi descopere depozitele de zahăr, gem şi unt, că – deah! – nu poţi să ştii cînd loveşte foametea în Jarmania. Îmi povesteşte şi că pantalonii ăia scurţi şi foarte fain coloraţi în care joc baschet sînt, de fapt, chiloţi în lumea ei.
Familia ei este, brusc, albă şi mama este o problemă. Intervine în ecuaţie faptul că sînt ţigan. Mi se spune foarte direct că nu ar trebui să fim împreună.
Din 1990 încoace, tot felul de prostovani, mîrlani, şmecheri, securişti, şobolani oportunişti, vedete de toate felurile l-au găsit pe Dumnezeu ca pe o justificare a „succesului“ lor.
Se uită ciudat la mine. Îi spun că e foarte frumoasă. Nu am vrut să-i spun asta, dar asta m-am trezit spunînd. Îmi zice că o să ajungă în România cam în două săptămîni. Îi dau numărul meu de telefon.
De cîteva ori s-au dat bărbaţi la mine, dar abia peste ani buni m-am prins că hainele de femei nu sînt chiar la fel ca hainele de bărbaţi. Experienţa a fost utilă pentru a-mi educa homofobia tipică oraşului.
Pentru cine? Pentru #rezist? Pentru România adevărată de la ţara lui Pandele sau de la capitala lui Firea? Pentru Oltenia Olguţei şi Teleormanul lui Dragnea?
La fiecare trei zile, în România o femeie moare din cauza violenţei domestice. Deşi am avut sprijin de la ministrul Muncii şi ministrul Justiţiei în ceea ce priveşte reacţia statului împotriva violenţei domestice, lucrurile nu se schimbă datorită blocajului de la Ministerul de Interne.
Întregul bloc miroase ca bucătaria noastră şi, cu un pic de moderaţie, am fi în stare să hrănim toţi vecinii pentru cîteva zile. Toţi devenim slugile scorpiei care o posedă pe mama şi facem tot ce putem ca să mulţumim stihia.
Acum cîteva săptămîni am fost la o cină cu domnul Pleşu. L-am ascultat povestind despre Nichita Stănescu şi sper că nu mi-au curs balele vizibil, pentru că mai vreau să îl ascult de cîteva sute de ori, că e plin de poveşti. Mă întreb, încă, dacă faptul că sînt băgat în seamă (din punctul meu de vedere, nemeritat) de oameni ca domnul Pleşu vine ca o urmare a aşteptărilor mult mai mici de la romi decît de la români.
Sînt la costum, înconjurat de două fete îmbrăcate foarte provocator şi de doi zdrahoni beţi care vorbesc tare, vulgar şi din cînd în cînd în ţigăneşte. Sînt, ce e drept, cam albi, dar tot sînt sigur că vor fi cîţiva care îşi vor imagina că au mers în acelaşi avion cu o versiune nouă a lui Fane Spoitorul.
Peste două zile, maiorul este cu Revoluţia şi îl înjură pe Ceaşcă cu spume pe el. Sînt sigur că astăzi e un om de succes în Bistriţa, dacă nu cumva e prin Parlament. Avem în curînd şi primul erou al Revoluţiei, un APV-ist care, beat mort, cade de pe TAB, se loveşte la cap şi ajunge instantaneu erou.
E tare bine să fii rom, mai ales prin ţările alea nordice, unde te umple lumea de respect una-două. Orice control de graniţă prin care treci şi menţionezi că eşti rom (sînt şi masochişti printre noi) sau unde eşti suspect că ai fi rom creează bucurii neaşteptate.
A fost anul Brexit-ului, al lui Trump şi al lui Dragnea. Anul în care am lucrat cu cîţiva oameni absolut excepţionali. Anul în care am citit cel mai puţin şi am învăţat cel mai mult.
Am fost incredibil de fericit ca adolescent. Ultimii doi ani de liceu au fost probabil cei mai duri din timpul comuniştilor, dar pentru mine au fost fantastici.
Doamna de la fereastră e atît de siliconată încît îmi trece prin minte că aş dori-o prin preajmă în caz de accident rutier. Şi pentru o amerizare forţată cred că ar fi foarte utilă.
Am fost oprit de zeci de ori la graniţe pentru ca nu sînt îndeajuns de tipic pentru un alb european. Odată, în Austria, eram împreună cu o prietenă blondă, blondă şi româncă.
Sfinţi există peste tot, inclusiv la televiziuni: Sfîntul Gâdea – apostolul tătucului Dragnea şi preaslujitorul Varanului, Sfînta Grecu şi Sfîntul Ciuvică, şi ei preaslujitori ai celebrului puşcăriaș, Sfîntul Turcescu – apostolul Zeului Băsescu…
Rîd. Sînt beţi. „Băieţei“, gîndeşte ea. E tristă. E tristă de atît de mult timp, încît pare că nu prea are sens să şi-o spună. E amantul ei, care încearcă să fie haios. Nu prea îi reuşeşte. Nevastă-sa e la cinci metri mai încolo.
Se munceşte mult, dar nu sînt francezii cei care se omoară, ci mai degrabă străinii, care construiesc cu drag La République acilea, în Alsacia. E plin de egalitate, fraternitate şi libertate, mai ales dacă eşti alb, bărbat şi ai terminat facultatea aia procopsită care dă cam toţi miniştrii în Franţa.
Geta mi-a spus că o să-mi arate cu cine mă căsătoresc într-o verighetă la 12 noaptea şi apoi o să-mi ghicească. Am rîs ca un căpiat şi i-am spus că nu sînt gagiu, aşa că la mine nu are cum să funcţioneze vrăjeala.
„Săracii nu sînt ca şi ceilalţi, chiar dacă noi încercăm să-i aducem… să-i considerăm egalii noştri şi, într-o viziune umanistă, să-i spunem, încercăm să îi facem să se simtă egalii noştri, dar ei nu sînt ca şi ceilalţi.“
E plin dă dăștepţi la Televiziunea cea Bună. E doamna Xulescu care le ştie pe toaaaateee şi mai e şi într-o formă de zile mari. Se luptă ca o eroină cu Puterea, cu Dujmanii, cu Mafia, cu Incompetenţa. Logica şi Bun-simţul le-a răpus de mult, aşa că doamna şi invitaţii dînsei se concentrează pe tradiţionalul pupat în cur al celor care îi plătesc şi pe scuipatul cu vigoare al celor care încă nu o fac.
La cîteva străzi mai încolo este un dentist care îi scoate unuia măseaua în mijlocul străzii. Are o trusă cu dinţi adevăraţi aşezată în faţa covorului murdar rău pe care îşi rezolvă pacienţii. O vacă trece agale prin mijlocul străzii, blocînd întreaga circulaţie. Ajung fără să vreau la bazarul de mătăsuri.
E şi el un pic transpirat. Are ochii dilataţi. Barba neagră. Sunetul tastelor lovite mai tare se suprapune peste muzică. Muzica se schimbă în intensitate şi se aud voci în arabă. O imagine blurată.
Puştiul de lîngă mine are toate semnele de supradoză. Nu pare să aibă mai mult de 8 ani, dar o să aflu că tocmai împlinise 12. Miroase rău, probabil că a făcut pe el. În mod sigur nu s-a mai spălat de zile întregi. E clar că e în pericol, aşa că îl car pînă la maşină. Mă gîndesc cu groază la ceea ce o să mi se spună la spital.
Stau la o masă în restaurantul cel bun din clădirea cea procopsită din Strasbourg. Am fost invitat la masă şi chinui cu entuziasm limba franceză, încercînd să comand o ciorbă. Cum comeseanul meu nu vorbeşte deloc franţuza, îi iau şi lui acelaşi lucru.
Decid viteaz să aduc cele 3.000.000 în ţară şi să îi ajut într-adevăr pe cei 1600 de copii. Eventual să îi fac savanţi. Felul cum o să o fac o să mă pună în gura vicepremierului şi o să îmi demonstreze incapacitatea mea de a înţelege logica sistemului aparatului birocratic.
Rămîne primul, care, după ce îşi dă delicat cu un strugurel-de-buze-Armani, verifică ieşirile de urgenţă. Întreabă pasagerii dacă vorbesc engleză. Nu vorbesc. Nici germană şi nici franceză. Pare că o să facă apoplexie.
Ca să fim clari – este singura poziţie la care poate candida domnul Ponta. Poziţia de Dumnezeu, în ciuda oricăror zvonuri, este ocupată, aceea de baron-şef la PSD nu e nici ea vacantă, domnul Tăriceanu nu pare deloc dispus să renunţe la ALDE, iar sfînta poporului e clar doamna Udrea.
Pînă la urmă, a venit un puşti din ghetou. Cu un șperaclu şi cîteva pensete. Mi-a deschis maşina în 15 minute. Nu a vrut să îmi ia bani. „Domnu’ Valeriu, mă bate Dumnezeu, cum adică să vă iau dumneavoastră bani? M-aţi îmbrăcat ani la rînd.“
Merg cu metroul nu pentru că brusc m‑a lovit modestia, ci pentru că este cel mai rapid mijloc de transport în Bucureşti şi pentru că asta fac de cînd m-am mutat în Bucureşti.
„Împrumutăm“ trifoi de la comunişti, cum zice Geta. Cum Geta e căsătorită cu un neamţ care ascultă nonstop Europa Liberă, sînt şi eu convins că furtul de la cooperativă e un fel de act de eroism.
S-au cam dus dracului economiile mele, dar, cum am scris deja, sînt cam disperat. Am început să chelesc şi am un dinte spart, pe care nu prea pot să îl ascund cînd rîd. Nu am bani de dentist în Chicago. Se uită la mine în gol. Semne de depresie.
Înţeleg disperarea lor cînd văd că sîntem cîţiva care avem curajul sau ţăcăneala de a expune un sistem care este disfuncţional şi care favorizează o finanţare nesimţită şi profund coruptă a unor şmecheri care sînt un fel de dumnezei ai partidelor, ajungînd să conducă televiziuni şi ţara pe minunatul model al lui Berlusconi.
