Desigur că sîntem cu toții creștini, dar important este împotriva cui sîntem creștini. Tradusă și adusă la zi, această întrebare ar suna, în cazul nostru, astfel: desigur că sîntem cu toții ortodocși, dar împotriva cui sîntem noi ortodocși?
Roșia Montană a fost înscrisă ca „peisaj cultural“. Stoparea exploatării aurului este, cert, o reușită politică, dar greul acum începe, căci nu va fi suficientă „conservarea“ galeriilor romane, de pildă, ci gîndirea pe termen mediu și lung a unui peisaj cultural ca motor de dezvoltare durabilă.
You should be happy, „trebuie“ să fii fericit, este „responsabilitatea“ ta! Cum așa? Păi, pentru că se poate, pentru că totul este un proiect de sine: corpul este un proiect, sănătatea este un business plan, starea de spirit este o problemă de autocontrol, relațiile sociale sînt o chestiune de comunicare planificată etc.
Relativ recent, a fost înregistrată o mare victorie a drepturilor omului, în speță, a egalității de șanse, de natură să reducă fundamental inegalitatea de gen: Viagra roz.
Cum observa colegul meu Bogdan Iancu, autostrada a devenit expresia însăși a dezvoltării, măsura ei obiectivă; un soi de cult falic al bărbăției politice în perioada de curtare electorală a nației – aș adăuga eu, răutăcios.
Care este condiția de posibilitate a acestei structuri narative mitologizante? Mai simplu spus: de ce discursul public românesc alunecă predilect din istorie în mit?
500 de tineri au participat la TEDx – și dacă ar fi existat în Cluj o sală convenabilă de 2000 de locuri, ea ar fi fost plină ochi. Nu știu cum au fost celelalte ediții, nu știu cum arată versiunea bucureșteană, dar evenimentul la care am participat a fost un spectacol neo-iluminist impecabil. Să iau fiecare cuvînt în parte și să‑l justific.
În ultima vreme, pare să se fi instalat însă o fascinație a Bucureștiului necunoscut, ascuns privirilor, uitat, renegat, a Bucureștilor din spatele capitalei administrative și monolitice. Cărțile și albumele despre „adevăratul“ București fac succes de librărie.
Zilele trecute a trebuit să mă documentez și să dau un răspuns inteligent despre „cultura succesului“ la români: dacă există așa ceva, cam în ce ar consta, cam ce spune „înțelepciunea populară“ pe tema asta?
Îmi aduc aminte de elongațiile corporale pentru care tinerii chinezi aspiranți la corporații stau pe listele de așteptare și cîte doi ani: au observat că, inconștient probabil, angajatorii occidentali preferă candidații ceva mai înalți, așa, ca ei…
Ne-am obișnuit cu această percepție socială: la noi ca la nimeni! Un soi de narcisism frustrat ne face să vedem excepționalism românesc pretutindeni – iar în ultima vreme, ne-a crescut apetitul pentru excepționalismul mizeriei: sîntem, de pildă, nu doar corupți, ci musai cei mai corupți!
De la Cuza pînă în prezent, principala problemă structurală a României a fost și a rămas „chestiunea agrară“, iar aceasta a fost și a rămas nerezolvată. Toate reformele au fost și au rămas agrare (centrate pe proprietate) și nu agricole (centrate pe productivitate).
Vinovat am început să mă simt şi pe la tot felul de mese cînd eu (încă) mai mănînc cu poftă şi comentez dacă mîncarea e bună, în timp ce toţi ceilalţi se îngrijorează dacă face bine. Bine pentru corpul lor. Oare ce văd toţi oamenii ăştia la corpul lor de sînt aşa de îngrijoraţi în ultima vreme?
Din josul scării, din susul scării, vine miros de sarmale. Acum, în clipa asta, toți românii fac sarmale. În toate casele, cu ușile și ferestrele închise, fierb olițe, oale și oloaie cu sarmale. Mă înduioșez pînă la lacrimi de această solidaritate umană și încep să simț tradițional.
De drept, România nu are o religie de stat și asigură libertatea tuturor cultelor, acestea fiind autonome față de stat. Reciproc, România fiind un stat laic, biserica nu poate interveni în problemele statului. De fapt, lucrurile stau altfel.
Nu există guvern tehnocrat pe termen lung – zîmbește Haddad. Un guvern tehnocrat administrează, nu guvernează. Și asta pînă se mai liniștesc lucrurile și pot fi organizate alegeri reale. E un intermezzo util!
Se pare că nu am fost singurul care a observat că anul acesta, de 1 Decembrie, au fost mai multe steaguri tricolore pe străzi, pe maşini şi pe la geamuri. În orice caz, parcă mai multe decît acum doi ani, să zicem – şi, în orice caz, mult mai multe decît acum douăzeci de ani.
Dacă îi întrebi pe români, în general, și pe bucureșteni, în particular, care este impresia lor despre capitala țării, primul răspuns care le vine în minte este o variațiune pe tema „mizerie“; iar dacă te interesează ce simt ei pentru acest oraș, vei avea parte de o listă lungă de conjugări ale verbului „a detesta“.
Și m-au dus la autobuz. Eu am învățat toată noaptea cum se spune pe rusește „Eu nu vorbesc rusește“ și pe armenește „Eu nu vorbesc armenește“. Aveam viza, știam să mă descurc, la o adică, și în rusește, și în armenește, și mai aveam și cincizeci de dolari. Nu mi se putea întîmpla nimic!
După ce a luat vieți într-un mod care oamenilor li se pare totdeauna fulgerător și nedrept, bătrîna doamnă a lăsat în urmă, ca totdeauna, misteriosul ei dar de viață: oglinda în care am putea să ne privim pentru a învăța să trăim mai înțelept.
Apoi părinții au început să-și recunoască fiii și fiicele la morgă: „I‑am văzut doar piciorușul“ – plînge o mamă. „Doar mînuța a mai rămas din ea“ – plînge un tată. Iar altul privește în gol și nu-i vine să creadă: „Dar nu se poate, fetița mea făcuse și facultatea, cum să moară!?“ Copiii aveau peste treizeci de ani, dar erau copiii lor.
Am ajuns la Iași în zori, puțin după cinci dimineața. Mi-am tras un pulover pe mine și am luat-o agale pe străzi, îndreptîndu-mă spre Copou. Dincolo de aura livrescă, o cafea băută la soare pe terasa Casei Pogor, în urmă cu vreo 15 ani, transformase acest cartier al Iașilor într-un spațiu al tuturor fantasmelor mele moldave.
Eu nu pot să-i înţeleg pe oamenii ăştia care, cînd se spală pe dinţi, apasă tubul de pastă la mijloc, total aiurea! Cînd ai şi tu nevoie să te speli pe dinţi, trebuie să te chinuieşti cîteva minute să tot apeşi tubul de jos în sus ca să pui pasta la locul ei! Nu ştiu, ăştia cred că sînt anormali, le lipseşte ceva!…
Zilele trecute, s-a deschis la MŢR expoziţia „Pachetul de acasă“, iniţiată de Bogdan Iancu şi Monica Stroe. Mai întîi, acest pachet de acasă face obiectul unor practici relativ noi, doar aparent identice cu tradiţionalele pachete trimise celor aflaţi în stagiu militar, în puşcărie sau în vreun cămin studenţesc.
Cum poţi atunci să filmezi „corect“, cum trebuie să priveşti pentru a documenta cu „adevărat“ o realitate ascunsă privirilor de straturile succesive ale convingerilor împărtăşite? Confirmarea şi negarea „răului“ sînt cele două tipuri polare clasice de a răspunde acestei provocări.
Zilele trecute s-au încheiat înscrierile la masterul de antropologie de la SNSPA. Spre surprinderea mea, au fost mult mai mulţi candidaţi decît m-aş fi aşteptat pe această secetă demografică a unei Românii care a trecut, în doar cîţiva ani, de la doi copii la un copil pe familie.
Pe drumul spre aeroport, de unde urma să-l iau pe David Le Breton, descoperirea pe Internet, la cafeaua de dimineaţă, a două maladii ciudate – bigorexia şi ortorexia – mi se părea un soi de prevestire a conferinţei pe care acesta urma să o ţină la Institutul Francez.
În numărul anterior, a apărut o ştire nebăgată în seamă despre „bananele din Ungaria“. Se referea, de fapt, la problema chinezilor din ţara vecină – „banane“, pentru că au rămas galbeni la exterior, dar în interior s-au dat cu albii. Sînt vreo 11.000 legali, dar, probabil, în realitate, de vreo trei ori mai mulţi. Ungurii par îngrijoraţi.
Cu ocazia aniversării a 5 ani de Premiile Superscrieri, Fundația Friends For Friends lansează cartea Superscrieri: Drumul generației noastre. Vintilă Mihăilescu a scris una dintre prefețele cărții, pe care o puteți citi în cele ce urmează.
Nu, continuarea nu este, cum probabil vă aşteptaţi, acel trist „păcat că-i locuită“. Şi totuşi, cîteodată îţi vine să te întrebi de ce oare o fi ea atît de prost locuită. E adevărat, omul sfinţeşte locul – şi o face adesea şi la noi. Dar cînd ţi-e lumea mai dragă, vine alt om şi-l poceşte.
Ani la rînd, cînd eram mai mic şi mergeam în fiecare vară cel puţin o lună pe munţi, cu ai mei, aveam un loc preferat unde puneam cortul, pe malul lacului Cîlcescu. Era acolo şi un izvoraş care şerpuia pînă la lac, printre pîlcuri de flori de omag.
Stimate domnule profesor David,
În primul rînd, nu discutăm în acelaşi plan. Textul meu este, explicit, unul polemic; articolul dumneavoastră este unul academic, preocupat să pună la adăpost psihologia contemporană de polemica mea conjuncturală.
Mituri desfiinţate: românii nu sînt nici prietenoşi, nici ospitalieri! – ne-au anunţat Claudia Spiridon şi Remus Florescu în ziarul Adevărul de pe 1 aprilie.
Multe lucruri cutremurătoare mai poate afla omul dacă îşi dă osteneala să citească presa, zău aşa! Auziţi şi dumneavoastră, cică „mentalitatea nu s-a schimbat foarte mult faţă de perioada în care «alcoolismul urmărea fiecare pas al ţăranului» şi în care violurile prin incest erau un fapt normal“!
Nu există nici o „psihologie a poporului“ – deci nici a poporului român. Cum aşa?! Păi, „poporul“ nu este un subiect psihic, deci nu poate fi investigat psihologic. Poporul este o construcţie politică. Şi încă una relativ recentă şi destul de capricioasă, cu geometrie variabilă, tocmai pentru că este de sorginte politică.
Şcoli de vară în diverse sate, proiecte de dezvoltare locală, intervenţii de reabilitare a unor obiective patrimoniale… Am fost la cîteva dintre ele, am ratat multe altele la care am fost invitat, dar nu am mai reuşit să ajung. Par să fie tot mai multe astfel de iniţiative – ceea ce este, desigur, foarte bine.
– Ne-aţi luat tot! se aude dintr-odată vocea puţin răguşită a unui domn în vîrstă ajuns în faţa ghişeului.
Lumea tresare şi toate privirile se îndreaptă spre ghişeu. E parcă şi mai multă linişte.
– Am venit să vă spun că nu mai am ce să vă dau, continuă calm domnul în vîrstă.
Fotografiile sînt memoria! – jubilează un tînăr bine făcut, probabil american, în timp ce mai face un ultim snapshot al unor stalactite din peştera Postojna. Vecinul său de turism, un nordic blond şi zîmbitor, îl aprobă şi se angajează în cîteva replici pe care nu le mai aud.
După o noapte de insomnie, m-am sculat cu o frază bizară în cap: „În forul meu interior se află o agendă“. După ce că eram bezmetic de somn, vocea interioară, care îmi tot repeta ca o placă stricată de patefon această frază, m-a scos din sărite.
Căutam nişte poveşti cu străini despre România, pentru o prezentare. Am dat peste colecţia de interviuri din campania „De ce iubesc România?“. Şi mi-am adus aminte şi de zecile de interviuri pe care le-am avut cu manageri străini în anii 2000 despre „cultura economică“ din ţările post-socialiste.
Despre Cronică de Cotroceni trebuie spus, în primul rînd, ceea ce nu este: o carte de dezvăluiri despre alţii sau una de justificări de sine. Ea este o „cronică“, o „dare de seamă despre un fenomen important, despre care ştii cum s-a produs“ – vorba lui Al. Paleologu, citat de autoare.
Vinovat am început să mă simt şi pe la tot felul de mese cînd eu (încă) mai mănînc cu poftă şi comentez dacă mîncarea e bună, în timp ce toţi ceilalţi se îngrijorează dacă face bine. Bine pentru corpul lor. Oare ce văd toţi oamenii ăştia la corpul lor de sînt aşa de îngrijoraţi în ultima vreme?
Este impresionant numărul de biserici ortodoxe şi mănăstiri. Peste tot vezi biserici pline de oameni. Cum e posibil ca în toată Uniunea Sovietică să ai doar 15 mănăstiri şi în România socialistă să ai sute de mănăstiri şi schituri? De neimaginat pentru un cetăţean sovietic“ – notează un „sectant“ în vizită prin România socialistă.
Bucureştiul este precum societatea românească: fragmentat. Dar acesta este farmecul său!… Acest verdict al unui manager american stabilit la Bucureşti mi-a rămas în minte. Este, de fapt, o constatare veche a călătorilor străini în Principatele Române.
Mica noastră grădină a erupt din toate sevele într-o dezordine copleşitoare. Ana moşeşte fiecare frunză nou-născută, îi ţine socoteala şi, dimineaţa, la cafea, îmi povesteşte cum o duce. Eu, copil de asfalt, mă bucur intelectual, aşa, făcînd un efort de imaginaţie estetică pentru a realiza că e ceva frumos.
Dimineaţa, la cafea, am reluat dialogul lui Kundera cuvînt cu cuvînt şi am început să-l întorc pe toate feţele. Apoi am început să mă las în voia amintirilor şi analogiilor, adică să bat cîmpii, cum ar veni. Îmi cer deci scuze pentru ceea ce urmează…
Apărută în colecţia îngrijită la Humanitas de Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, România medicilor de Constantin Bărbulescu se înscrie, într-un fel, în trena de uimire şi revoltă lăsată de Aferim! şi este de natură să stîrnească acelaşi gen de sentimente.
