Dilemateca

"Şi Ion Iliescu, şi regele Ferdinand au încercat să conserve în conjuncturi noi multe dintre elementele re­gi­mului politic preexistent. Ferdinand a fost un aprig susţinător al partidelor izvorîte din elitele Ve­chiului Regat, iar în 1920 a provocat, printr-o cva­silovitură de stat, demiterea unui guvern de coa­liţie al unor partide noi. Deci, într-un fel, a blo­cat ascensiunea la putere a unor noi elite po­litice şi a în­tîr­ziat foarte mult evoluţia democratică a societăţii ro­mâneşti."

Dispărut prematur, în 1999 – la capătul unei lungi suferinţe –, cel ca­re fusese considerat liderul generaţiei ’80, prin măiestria pro­zei sale scurte, dar şi prin intervenţiile sale teoretice, scriitorul Mircea Nedelciu a intrat, în deceniul care a trecut de la moartea lui, într-un con de um­bră. Nemeritat, dar vremurile sînt ne­cruţătoare cu scriitorii, mai ales cu cei dispăruţi.

Da, trăim într-o societate care refuză moar­tea şi care, făcînd asta, refuză şi viaţa. Dacă ai un pro­fund simţ al sfîrşitului, vei da propriei vieţi ţe­luri mai bune şi vei avea idealuri mai înalte. Da­că nu, viaţa devine un lucru blînd şi vei trăi cu senzaţia că va dura veşnic. Moartea este ne­ga­tă în nenumărate feluri de societăţile con­tem­porane: transplanturi de păr, botox, liposucţie, chi­rurgie plastică, machiaj, produse dietetice etc. Chiar şi condamnarea vînătorii, de exem­plu, e tot

M-a interesat întotdeauna felul în care ti­nerii relaţionează cu subiectul morţii. În rock-ul gotic sau de Halloween, de exemplu, vezi că la ei moartea e încă departe şi, de aici, o anume uşu­rinţă. Pentru ei moartea e un joc, un joc care uci­de, uneori. Dar tinerii se joacă cu ideea mor­ţii tocmai pentru că e atît de îndepărtată. E vor­ba mai mult de fascinaţie decît de frică. Cînd îm­bă­trîneşti însă, lucrurile se complică, jocul se ter­mină şi deodată vezi că totul e pe bune.

„Scriitor politic“ este o expresie limitată. Trăim într-o epocă în care evenimentele pu­blice ne modelează vieţile private ca niciodată înain­te şi acesta este unul dintre subiectele lite­raturii mele. Dar numai unul dintre ele. Mi-am dorit întotdeauna să găsesc şi să spun cele mai bune, cele mai pătrunzătoare şi cele mai răsu­nă­toare poveşti posibile. Sînt un scriitor urban şi un scriitor care a călătorit foarte mult, un scrii­tor care vrea să interogheze felul în care este alcătuită lumea, fe

Mă mir cînd văd atîţia oameni care scriu, mă spe­rii cînd intru într-o librărie şi văd cît se pu­blică. Unii or fi mai norocoşi sau mai talentaţi decît mine, de vreme ce scriu aşa de mult... Cînd am auzit că Uniunea Scriitorilor din Ro­mâ­nia are 3000 de aderenţi, am rămas cu gura căs­cată. Cred totuşi că pe lume există mai mulţi ar­tişti decît opere de artă. Ne lipsesc operele de artă, artişti sînt destui.

Se prea poate ca excesul de narcotice şi de sex să mă fi definit la un moment dat, dar a­cum sînt un bărbat de 47 de ani, cu patru copii, cu o căsnicie fericită, abstinent de alcool şi dro­guri de aproape un deceniu şi autorul a două­zeci de cărţi... Deci presupun că aceste eti­chete puse de media sînt doar asta, şi nimic mai mult: simple etichete fără altă funcţie decît să ofere o manieră facilă de a se înţelege cine sînt şi ce-i cu mine.

Sînt înconjurat de cărţi de cînd m-am născut. Cărţile sînt pentru mine ca un peisaj, ca munţii, rîurile, pădurile şi cîmpiile. Alcătuiau peisajul copilăriei mele. Din cauza situaţiei politice şi militare, a trebuit să-mi petrec mult timp, poate chiar mai mult decît îmi doream, în casă. Trăiam într-un apartament mic, înghesuit, şi citeam enorm. Era singura scăpare, singura formă de a depăşi cămăruţa în care eram constrîns să-mi petrec timpul. Cărţile erau singurul peisaj la care aveam acces.

"Atitudinea faţă de cărţile mele este diferită în funcţie de cultură. Europenii le citesc din interes pentru Turcia şi pentru turcii emigraţi masiv în Europa, americanii le citesc pentru ceea ce se cheamă „problema Islamului“, fiind interesaţi, mai ales după 11 septembrie, să vadă cum trăiesc oamenii în ţările islamice."

"În roman, nu există decît lucruri care func­ţionează şi lucruri care nu funcţionează. Pentru că nu poţi şti niciodată care au fost (cu adevă­rat) intenţiile scriitorului. Cititorul e cel care in­terpretează lucrurile."

Ţara poţi s-o ai numai pe fondul unei biografii, şi biografia mea e tot atît de valabilă ca biografia unui securist sau a unui dictator. Dar eu am plecat, ei au rămas, şi această lipsă de egalitate, această pierdere a biografiei, pe mine întotdeauna m-a deranjat. Exilul e totdeauna problematic. Nu poţi reveni sau, dacă revii, te întorci ca o altă persoană. Revii într-o altă ţară.

Într-o rubrică destinată iubitorilor de thriller-e, policier-uri şi noir-uri, probabil nu e nici timpul, nici locul pentru mărturisiri. Şi cu toate astea, vă spun: îmi place să-i observ pe studenţii mei – băieţi şi fete cu talent de jurnalişti, însă, uneori, cu dezamăgitoare aspiraţii de „vedete” din formate mai mult decît tabloidizate (ca să nu dăm neapărat titluri!).

Rareori mi s-a întîmplat, după vreo călătorie, să fiu impresionat de atît de multe lucruri, să am atît de multe poveşti pentru oricine ar fi dispus să le asculte sau, în cazul de faţă, să le citească. În primul rînd, poveşti despre muzică, poveşti despre o atmosferă cum n-am mai întîlnit nicăieri. Poveşti despre Bourbon Street, comercializata, dar încă originala stradă celebră a New Orleans-ului. Poveşti despre Frenchmen Street, acolo unde îi descoperi pe veritabilii jazzmani ai Americii.

S-ar zice că, în ţara asta, nici morţii n-o duc prea bine. Sau, cu alte cuvinte, nu există viaţă pentru morţi. Nu ştiu de ce, dar scriitorii români de gen (adică SF, fantasy, horror) nu s-au prea înghesuit să scrie poveşti cu zombi. Poate n-au simţit nevoia. Poate n-au simţit că există un public pentru aşa ceva. Deocamdată de-abia se formează publicul pentru vampiri... Dar zombi? Hm! Nu prea.

Răspund: Adrian CIOROIANU, Matei FLORIAN, Radu Pavel GHEO, Angelo MITCHIEVICI, Dodo NIŢĂ, Radu PARASCHIVESCU, Ovidiu POP, Robert ŞERBAN, Radu VANCU

A apărut Dilemateca pe octombrie! În noul număr veți putea afla ce muzică au scriitorii în iPod, care sînt mizele ascunse ale predării literaturii universale și ce fac irlandezii cînd e vreme rea.

Mă adresez întotdeauna cititorilor mei, nu unei categorii anume de cititori. Cititorului ideal, să zicem. Dumneavoastră şi oricui mă citeşte. Şi mi se pare foarte important acest lucru – să intri de la bun început într-o relaţie cu cititorul – pentru că, dacă nu o faci, textul se transformă în ceva mort. Pentru mine, este absolut necesar să înţeleg lumea în care mă mişc, şi cel mai bine fac acest lucru scriind. Scrisul este un fel de cheie personală pentru descifrarea lumii.

Nu mai văzusem niciodată grămezi de cărţi lăsate în urmă de cei care le-au citit într-o călătorie şi n-au mai avut loc pentru ele în bagaj. Îmi amintesc că am dat peste personaje care, de vreme rea, rămîneau blocate în vreun han de secol XIX şi, de plictiseală, citeau de cîteva ori cele cîteva ziare lăsate acolo de alţi călători. Îmi mai amintesc că, speriată de perspectivă, am făcut un mic stoc de reviste şi cărţi cu care să nu se plictisească prietenii, în caz că li se întîmplă să nu poată cob

Ana Maria Sandu a debutat cu poemul epic Din amintirile unui Chelbasan, nominalizat în 2003 la Premiul ASPRO pentru experiment şi tradus în primăvara acestui an în limba franceză cu titlul L’écorchure. După publicarea primului roman, Fata din casa vagon, a participat la European First Novel Festival de la Budapesta, alături de alţi tineri scriitori din Europa, şi a fost selectată în proiectul 100 to watch – a Directory of New Romanian Creative Talent. Încă de la debutul în proză din 2006,

Kugelmass, profesor de ştiinţe umaniste la City College, se afla la a doua căsătorie nefericită. Daphne Kugelmass era o toantă. Kugelmass mai avea şi doi fii cam plictisitori cu prima soţie, Flo, şi era cufundat pînă-n gît în datorii şi pensii alimentare.

Pe cînd eram copil, fascinat de aventurile personajelor din romanele pe care le citeam, credeam că esenţa literaturii se află în incredibilele peripeţii şi în nenumăratele surprize ale poveştilor. Pe vremea acelor lecturi fervente, acţiunile îndrăzneţilor protagonişti care, în ciuda atîtor şi atîtor pericole nesfîrşite, îşi duceau la bun sfîrşit intenţiile erau pentru mine principalul motiv al identificării fuzionale cu ei. Trecerea anilor m-a făcut să descopăr acele calităţi literare mai

În bestiarul prozei româneşti actuale, pisica se regăseşte cu o frecvenţă pe care nu o putem pune doar pe seama insistenţei felinei de a intra, a se instala şi a se răsfăţa acolo unde vrea şi unde simte că îi este bine. De ce pisica, anume, între toate animalele, pare să deţină o forţă simbolică aparte? Să fie tocmai misterul care o aureolează răspunzător de succesul felinei în plan literar? Elastică, flexibilă, pisica refuză mereu să fie închisă într-o definiţie şi execută salturi îndrăzneţe în

Citiţi cu plăcere Dilemateca – unica revistă lunară despre cărţi şi autori din România? De acum, puteţi răsfoi primul număr on-line!

Cunoscînd o dezvoltare extraordinară şi conturînd un traseu marcat de revoluţii tehnologice, jocurile pe calculator sînt un fenomen cultural major al zilelor noastre.

De vorbă cu Radu Parschivescu despre limba română astăzi, despre ticurile verbale, limba de lemn şi „româna cu fixativ“ şi despre cea mai recentă carte a sa, Dintre sute de clişee, o analiză ironică şi spumoasă a clişeelor noastre de zi cu zi...

Uneori, oamenii mari uită cum să privească în oglindă. Oboseala, tristeţea şi obişnuinţa le mişcă imperceptibil conturul şi îi aduc uşor de spate, suficient însă cît să nu se mai recunoască. Tot ce văd sînt ridurile de pe frunte, cearcănele de sub ochi, linia tot mai rărită a părului, nodul strîmb al cravatei şi toate acele „dacă“-uri şi „poate că“-uri fără de care ar putea să-l zărească, dincolo, pe copilul din ei care aşteaptă, la fel de curios ca altădată, şi le zîmbeşte, nerăbdător să pornea

Pentru psihanalistul american Sheldon Cashdan, basmul Vrăjitorul din Oz reprezintă mai mult decît istoria unei fetiţe aruncate de taifun departe de casă. Cele trei personaje care o însoţesc în călătoria spre Oraşul de Smarald sînt aspecte emoţionale ale lumii ei lăuntrice. „Nici un copil nu vrea să creadă despre sine că este stupid, fără inimă sau laş. Copiii vor să creadă să sînt inteligenţi, plini de compasiune şi curajoşi“, observă autorul cărţii de psihologie a basmului Vrăjitoarea trebuie s

Hipnoterapia este încă neaşteptat de controversată atît în abordările clinice, cît şi în mediul profan. Unii o rejectează şi se apară spunînd că nu există, că nu este bună de nimic sau că e ceva ce merge doar pentru cei slabi sau fraieri (ei, evident, nu fac parte din această categorie); alţii se tem de ea ca de o putere magică pe care mai bine nu o foloseşti pentru că nu îi vei putea stăpîni limitele sau pentru că te poţi expune în faţa cuiva, ajungînd să spui şi să faci lucruri de care nici nu

Se spune despre Malcolm Gladwell că, la cei 46 de ani, ar fi cel mai de succes jurnalist de pe planetă, autorul unui adevărat fenomen mediatic în ultimul deceniu, nu doar în SUA, ci peste tot în lume. Scrie în prezent pentru The New Yorker şi este autorul a trei cărţi, toate devenite best-seller: The Tipping Point (2000), Blink (2005) şi Outliers (2008), ultima dintre ele tradusă puţin forţat prin Excepţionalii. Nu mă omor după manuale de succes şi nici după cărţi de sociologie populară, cu atît

Tata îşi ratase vocaţia de explorator; mi-l amintesc citind la nesfîrşit aceeaşi carte: Cu săniile la Polul Nord, jurnalul de călătorie al renumitului explorator norvegian Fridjof Nansen. Un exemplar din anii ’70 mi-a căzut în mînă trezindu-mi amintirile. Povestirile tatei îmi înflăcăraseră imaginaţia. Pe Nansen şi acolitul lui, Johanson, îi asemănam legendarilor vikingi – de aceeaşi statură morală şi fizică, supraoameni străbătînd ţinuturile arctice, înfăşuraţi în blănuri grele, cu barba blondă

Într-o lume agitată de exagerările prezentului se cuvine să ne întoarcem la reperele oferite de maeştrii spiritului. Este ceea ce ne propune dl Laurenţiu Vlad prin republicarea unui grupaj de 49 de articole, interviuri şi note de lectură răspîndite de profesorul Alexandru Duţu în diverse publicaţii culturale din anii 1990. Alexandru Duţu (1928-1999) a fost unul dintre reperele luminoase ale culturii române din timpul comunismului şi din deceniul de după 1989. Într-o epocă a îngustării specializ

Fatou Diome este astăzi un icon al succesului multicultural, o scriitoare senegaleză imigrantă, devenită cunoscută pentru romanul Pîntecele Atlanticului, publicat în 2001. Succesul, dar şi condiţia de icon devin însă, ca în cele mai multe astfel de cazuri, coordonatele principale ale problematizării unui destin. Scriitoarea împărtăşeşte cu Salie – naratoarea şi protagonista romanului, în cea mai mare parte autobiografic – graficul tremurat al acestui destin: născută pe insula Niodior, în sud-est

„Faima este o trăsătură de familie la noi“, spune pe un ton arogant Sol, un băieţel american de şase ani, care crede că Dumnezeu şi preşedintele Bush sînt prieteni la cataramă şi că primul are planuri mari în ceea ce-l priveşte, altfel nu s-ar fi născut „în cel mai bogat stat din cea mai bogată ţară din lume, cu cel mai avansat arsenal nuclear, capabil să arunce în aer întreaga omenire şi s-o facă praf şi pulbere“. Sol este de acord cu războiul din Irak, îi place mai degrabă să se uite la execuţ

La Tîrgul Gaudeamus, Humanitas Fiction a lansat, în colecţia „Raftul Denisei“, romanul Drumul de Cormac McCarthy, cuvintele de prezentare fiind rostite de Denisa Comănescu, Cristian Tudor Popescu, Irina Horea (traducătoarea) şi Florin Iaru. Este un roman pe care mulţi dintre noi l-au aşteptat, mai ales de cînd s-a răspîndit zvonul că va apărea la Humanitas Fiction.

Între scrierile lui Danilo Kiš, Criptă pentru Boris Davidovici se remarcă prin intenţia, prezentă şi în subtitlu, de a recupera, din fragmente, adevărul unei istorii complexe şi întunecate. Şapte capitole ale uneia şi aceleiaşi istorii însumează aproape tot atîtea încercări de a recupera, din severitatea discursului istoric, din arhive şi din imaginarul colectiv, figurile incerte, recompuse prin propriile lor legende, ale revoluţionarilor din deceniile al doilea şi al treilea ale secolului XX. A

Prin Istoriile periferiei, Georgiana Sârbu îşi revendică întîietatea în abordarea sistematică, monografică a unei teme romaneşti de ordinul secundarului, însă cu potenţial pitoresc, atractiv, ca orice subiect din sfera ex(-)centricităţii. Motivaţia scrierii acestei cărţi (la origine teză de doctorat) pare să fie duală.