Nu există viaţă pentru morţi
(Apărut în Dilemateca, nr. 54, noiembrie 2010)
S-ar zice că, în ţara asta, nici morţii n-o duc prea bine. Sau, cu alte cuvinte, nu există viaţă pentru morţi. Nu ştiu de ce, dar scriitorii români de gen (adică SF, fantasy, horror) nu s-au prea înghesuit să scrie poveşti cu zombi. Poate n-au simţit nevoia. Poate n-au simţit că există un public pentru aşa ceva. Deocamdată de-abia se formează publicul pentru vampiri... Dar zombi? Hm! Nu prea.
Din cîte ştiu, există pasionaţi de literatură horror în România, unul dintre ei şi-a făcut chiar o editură şi a început să publice horror, dar scris de americani. În limba engleză, pentru piaţa anglo-saxonă.
Dar să scormonim totuşi după zombi prin cimitirele de hîrtie.
Primul cimitir e calculatorul propriu şi personal, în care – culmea! – chiar găsesc o povestire cu zombi, pe care mi-a trimis-o Aurel Cărăşel şi pe care n-am apucat s-o public pe undeva (şi uite-aşa aflăm şi unul dintre motivele pentru care „nu există“ poveşti româneşti cu zombi). Povestioara este intitulată „Cine ucide un zombi?“ şi în ea apare ca personaj unul dintre marii scriitori de SF ai lumii, Frederik Pohl, care află că este, de fapt, mort, că murise în urmă cu douăzeci de ani într-un accident provocat de limuzina prezidenţială, astfel încît se hotărăşte să se răzbune pentru că, nu?, „nimeni nu-l putea opri. Cine ar fi putut omorî un zombi?“. Povestea e cu poantă şi eu spoileresc, ştiu.
Unde să mai caut în altă parte? M-am gîndit, evident, la Liviu Radu, care a scris de toate, de la SF la fantasy şi horror, la istorie alternativă şi cyberpunk, şi mergînd pe ideea că nu putea rata personajul, măcar un zombi şi tot ar trebui să fie prin cărţile lui, l-am găsit: Miron Mironeanu, strigoiul-vampir din cel de-al treilea romanţ cu Waldemar, O după-amiază cu bere şi zîne (Editura Tritonic, 2009). Încă nu e foarte clar dacă acest Mironeanu este un zombi sau dacă este (va fi) vampir, pentru că Liviu Radu are o concepţie mai aparte despre vampiri. Aşa că, deocamdată, îl trecem la zombi.
Prin anii ’90, în Jurnalul SF, publica nişte texte horror un tip pe numele lui Liviu Surugiu. Nu mai ştiu ce s-a întîmplat cu el, dar poveştile i-au rămas. Şi aşa am găsit povestirea „Daniel“ în JSF nr.115, în care personaju-i mort, dar mîna vie. Adică un fel zombi part-time. Part-body.
Or mai fi fost şi altele, pentru că Jurnalul SF cultiva ceea ce se cheamă literatură horror, ceea ce nu li s-a mai întîmplat revistelor de gen româneşti. Poate de aceea nici scriitorii n-au mai comis-o decît accidental. Că s-or fi dat şi ei cu legea cererii şi ofertei, scriind doar lucruri pentru care există cerere.
Dar din toate întîmplările mai mult sau mai puţin horror ale fandomului românesc, probabil că fiecare cititor de JSF are în memorie (unii mai mult, alţii – ca mine – mai puţin) miniromanul Cadavre de lux al lui Ovidiu Bufnilă, publicat în serial în cîteva numere din JSF, apoi în format electronic (2002, Societatea Culturală Noesis). Cadavre de lux este un regal narativ, în care încă din prima pagină avem parte de un fulger cosmic care desferecă mormintele, lăsînd cadavrele să ia cu asalt oraşul... Fifi Baston, cea arsă cu aparatul de sudură pe faţă de Romică Spintecătoru, Balthazar Balthazarian, comis-voiajorul otrăvit de-o vrăjitare, avocatul Luigi, demonizatul, domnişoara Margareta, care şi-a tăiat singură gîtul cu un cuţit de bucătărie, judecătorul Leon, căruia i-a supt sîngele un vampir etc. fac distribuţia. La „sindrofie“ mai participă Mefisto şi doctorul Moreau. Poate cîndva s-o găsi şi un editor dornic să tipărească acest roman de un haz nebun. De unde se vede că nici horrorul nu-l luăm în serios.
