„Un scriitor trebuie să scrie ca şi cum scrisul este mai important decît viaţa în sine“

- interviu cu Salman RUSHDIE -

Copiii din miez de noapte (carte pusă în scenă de Royal Shakespeare Company, distinsă cu ti­tlul de cel mai bun roman din istoria Booker Prize şi adaptată pen­tru ci­ne­matograful hollywoodian de Rushdie însuşi), dar a scris şi Ver­setele sa­tanice (numit de un critic „cel mai celebru roman necitit“), ro­man con­si­derat de musulmani „o blasfemie la adresa islamului“ şi pen­tru care scrii­torul a fost condamnat la moarte de ayatollahul Kho­meini care a emis, în a­cest sens, o fatwa. Cărţile lui au fost arse în pieţe pu­blice, asupra lui gru­pul terorist Hezbollah a pus la cale cîteva aten­ta­te, forţîndu-l pe scriitor să trăiască, între 1989 şi 1998, cu domiciliu se­cret şi protejat de serviciile spe­ciale ale Regatului Unit al Marii Britanii, care l-a onorat cu titlul de Ca­valer (distincţie condamnată în mod pu­blic de Al-Qaeda ca fiind „o in­sultă la adresa islamului“). Parodiat şi sa­crificat în filme de propagandă pa­kistaneze, devenit pop icon în cul­tura occidentală, scriind deopotrivă de­spre terorism, fundamentalismul re­ligios creştin şi musulman („religia este o haină de blană purtată vara“), benzi desenate, presa tabloidă, jo­cu­rile pe computer, fotbal şi rock, compunînd versuri pentru trupa U2, co­men­tînd filmele lui Ta­ran­tino sau semnînd manifeste împotriva statelor tota­litare, avînd nu­me­roase aventuri cu fotomodele şi apărînd în filmul lui Ro­bert Altman Prêt-à-porter sau exprimîndu-se în favoarea celebrelor ca­ri­ca­turi daneze şi fiind un mare critic al islamului şi al vălului pe care fe­meile mu­sul­mane sînt obligate să-l poarte, Salman Rushdie este unul dintre cei mai in­teresanţi, premiaţi (peste treizeci de distincţii literare in­ter­na­ţionale pri­mite), comentaţi, controversaţi şi mediatizaţi scriitori din istorie. La in­vitaţia Editurii Polirom, Salman Rushdie se va afla la Bucureşti, în perioa­da 23-26 noiembrie, în cadrul unui eveniment care va include con­fe­rin­ţe de presă, întîlniri cu cititorii români la Tîrgul de Carte Gaudeamus, pre­cum şi o ex­cursie în Transilvania pe urmele mitului Dracula.

„Interoghez felul în care este alcătuită lumea“

Cum aţi descoperit cărţile în copilărie, cine v-a apropiat de literatură?

Am fost un cititor pasionat încă de mic copil şi citeam orice, inclusiv reviste de benzi de­se­nate americane. Nimeni din familie nu m-a în­drumat, apropierea de literatură s-a produs na­tu­ral. Cînd eram student la Universitatea din Ali­garh, unde învăţase şi bunicul meu, am început să citesc Agatha Christie şi P.G. Wodehouse, iar în Bombay mă delectam cu romane poliţiste pen­tru adolescenţi sau comedii englezeşti de co­legiu, cu science fiction, cu de toate.

Eraţi de mic fascinat şi de filme...

Da, să creşti în Bombay însemna să fii ob­sedat de cinema. Filme indiene, bineînţeles, cu vedetele de atunci – Raj Kapoor, Meena Ku­ma­ri, Nargis –, dar şi filme americane. Îmi a­min­tesc că am văzut Scaramouche, Cavalerii Mesei Ro­tunde, Vrăjitorul din Oz.

De ce scrieţi satiră şi realism magic, şi nu rea­lism pur, de modă veche? Datoraţi această for­mulă literară fantezistă folclorului orien­tal cu care aţi crescut?

Da, cred că în mare parte este vorba despre fap­tul că vin, totuşi, din lumea orientală a mi­nu­na­telor O mie şi una de nopţi, Panciatantra, Ha­zar Afsanah, Hamzanama, dar îmi place la fel de mult şi realismul pur, de modă veche, pe care îl folosesc destul de mult. Romanele mele Fu­rie şi Shalimar clovnul, de exemplu, sînt în cea mai bună parte ficţiuni naturaliste, aşa cum sînt şi multe din povestirile mele, „Curtenii“, „În Sud“, dar şi altele.

Vă consideraţi doar un povestitor sau, mai de­grabă, un scriitor politic, dat fiind impactul ex­traliterar al romanelor dvs.?

„Scriitor politic“ este o expresie limitată. Trăim într-o epocă în care evenimentele pu­blice ne modelează vieţile private ca niciodată înain­te şi acesta este unul dintre subiectele lite­raturii mele. Dar numai unul dintre ele. Mi-am dorit întotdeauna să găsesc şi să spun cele mai bune, cele mai pătrunzătoare şi cele mai răsu­nă­toare poveşti posibile. Sînt un scriitor urban şi un scriitor care a călătorit foarte mult, un scrii­tor care vrea să interogheze felul în care este alcătuită lumea, felul cum totul funcţio­nea­ză într-o atît de strînsă legătură.

„Libertatea este un argument“

Cînd scriaţi Versetele satanice eraţi con­ştient că romanul va provoca un asemenea scan­dal şi că riscaţi să vă alegeţi cu o fatwa?

Nu, nicidecum, nu mi-am imaginat asta.

Dar ulterior, a existat un moment în care v-aţi dorit să nu fi scris această carte?

Nici asta.

Aţi fost furios, înspăimîntat sau de­za­mă­git?

Toate trei.

Este o carte mai importantă decît viaţa?

Să spui că o carte e mai importantă decît via­ţa este o remarcă de natură retorică, nu trebuie lua­tă literal. Cînd am declarat acest lucru, am vrut să spun că un scriitor trebuie să scrie ca şi cum scrisul este mai important decît viaţa în sine.

Sprijinul occidental de care aţi avut a­tunci parte este binecunoscut; spuneţi-ne, în cel fel v-au susţinut musulmanii în acel teribil de­ceniu al fatwei?

Mulţi scriitori musulmani m-au susţinut într-ade­văr foarte mult, la fel şi mulţi cititori mu­sul­­mani. Dar, în cele din urmă, eu nu sînt in­te­resat de orientarea religioasă a cititorilor mei. A­ceas­ta este treaba lor, nicidecum un punct de in­­te­res pentru mine.

Ca semnatar de manifeste împotriva to­ta­li­tarismului şi ca militant pentru drepturile fe­meii musulmane, mai ales acela de a nu pur­ta văl, credeţi că arta este politică prin în­săşi natura ei?

Nu, nu cred asta.

Vă întrebaţi retoric într-un articol „ce este li­bertatea de expresie fără libertatea de a o­fensa?“, adăugînd apoi faptul că „libertatea este înspăimîntătoare“. Credeţi că oamenii au ne­voie de un fel de ghid al libertăţii?

Libertatea este subiectul unei conversaţii care nu se va termina niciodată. Libertatea este un argument, dacă vrei. Nu are nevoie de ma­nual pentru a fi exercitată. Tot ce îi trebuie este o constantă explorare.

Aţi declarat că nu sînteţi o persoană re­li­gioa­să şi v-aţi exprimat de nenumărate ori îm­potriva religiei…

Da, pentru că religia este cenzură.

Consideraţi că cenzura îi ajută pe scriitori să scrie ficţiuni mai bune?

Nicidecum.

Spuneaţi undeva că astăzi folosim cultura pe post de sau în locul ideologiei; credeţi în teo­ria ciocnirii civilizaţiilor?

Culturile se ciocnesc tot timpul, aşa a fost din­totdeauna, şi multe dintre aceste conflicte sînt fertile, stimulează ambele părţi. Eu nu cred în teoria lui Samuel Huntington, o găsesc mult prea reductivă.

Patrii imaginare afirmaţi la un mo­ment dat că politicienii şi scriitorii sînt ri­vali prin natură, luptînd pentru aceleaşi te­ri­torii şi că romanul este, de fapt, o formă de ne­ga­re a versiunii oficiale a adevărului. Dar, la un anumit nivel, nu este şi scriitorul tentat de pu­tere?

Nu genul de scriitor care sînt eu.

Ce credeţi despre Internet, youtube, blo­guri, downloading?

Mă împac bine cu toate acestea, le practic şi eu, mai puţin bloging-ul.

Credeţi că Internetul poate contribui la re­for­marea islamului?

Nu ştiu, mai bine ai întreba un musulman.

Mai puteţi vizita India şi Pakistanul? Este su­ficient să ai patrii imaginare?

În India am fost în fiecare an în ultimii uns­prezece ani, dar în Pakistan nu mai pot merge şi, sincer, nici nu-mi doresc asta. Locurile mele na­tale nu sînt, aşadar, în întregime imaginare.

„Cititorii de azi sînt mai leneşi“

Într-o conversaţie cu regizorul de film Da­vid Cronenberg, constataţi că oamenii sînt azi mult mai interesaţi de persoana scriitorilor de­cît de scrisul lor. Aţi simţit acest lucru pe pro­pria piele? V-aţi săturat să vorbiţi mai mult despre politică decît despre literatură?

Adevărul e că nu prea mă mai interesează să dis­cut despre politică. Lui Cronenberg voiam, de fapt, să-i spun că astăzi oamenilor le este mult mai uşor să-şi formeze o părere despre un scrii­tor din bîrfe decît citind efectiv cărţile a­cestuia. Oamenii sînt probabil mai leneşi decît erau odată.

În eseul „Din nou în apărarea romanului“ spuneţi că efec­tul publicării atît de multor cărţi de fic­ţiune este nivelul mult mai scăzut al lecturii. Dar dacă cititorii nu mai simt nevoia unui ade­văr alternativ şi preferă întrebărilor de­spre lume amuzamentul sau poveştile ezo­te­rice ieftine?

Atunci scriitorii de felul meu vor dispărea precum mastodonţii.

Cum şi cînd obişnuiţi să scrieţi? De ce a­nume aveţi nevoie ca să scrieţi?

Scriu acasă şi scriu tot timpul, la computer. Tot ce îmi trebuie este o idee bună.

Aţi primit numeroase şi prestigioase pre­mii literare, inclusiv The Best of the Booker, sîn­teţi faimos în toată lumea, aproape un icon al culturii pop. Ce v-a mai rămas de rea­lizat? Ce vă mai motivează să scrieţi?

Arta romanului presupune să răspunzi lu­mii, din plin şi constant, cu imaginaţia ta şi cu per­sonalitatea ta. Această dorinţă nu dispare o­dată cu premiile, cu faima etc. În timp devine un mod de a trăi.

Mai aveţi poveşti de scris?

Mai am destule. Sper.

Cum vă descurcaţi cu faima?

Faima este faimă. Nu contează atît de mult.

Nu v-aţi dorit niciodată să dispăreţi, să scrieţi din nou ca un scriitor anonim?

Nu. Nu mi-am dorit să dispar.

Ce părere aveţi despre acţiunea juridică a lui Salinger de a-şi proteja propriul personaj de ficţiune şi de a împiedica un alt scriitor să-l „îm­prumute“ pe Holden Caulfield?

Îl înţeleg, dar nu mi-aş dori să ajung ca el.

„Ascult rock de cînd mă ştiu“

Povestiţi-ne cum aţi ajuns să jucaţi în pie­sele lui Ionesco.

Am jucat în două piese de Ionesco, în Ri­no­cerii şi în Viitorul e în ouă . În aceasta din urmă ju­cam o statuie care prindea viaţă. Se întîmpla la Universitatea din Cambridge, acum foarte mult timp.

La lecturi publice faceţi oamenii să plîngă, odată cineva chiar a leşinat; pe dvs. ce vă emoţionează pînă la lacrimi?

Filmele sentimentale ieftine de la televizor. Dar numai dacă le urmăresc singur.

Aţi urmat cursurile unei şcoli de rugbi; mai sînteţi interesat de sport?

Nu prea mă mai interesează rugbiul. Acum sînt un fan înflăcărat al echipei de fotbal ame­rican New York Yankees şi al clubului de fotbal Tot­tenham Hotspur.

Ştiu că îi admiraţi, printre alţii, pe Bill Haley, Frank Zappa şi Tom Waits; vă amintiţi cînd aţi început să ascultaţi rock?

Ascult rock de cînd mă ştiu, aproape toată viaţa am făcut asta, nu-mi amintesc să existe un moment anume. Rockul s-a născut prin ’56-’57 pe cînd eu aveam nouă, zece ani.

Ce artist aţi fi vrut să întîlniţi personal?

Pe Bob Dylan. Nu ne-am întîlnit niciodată.

E adevărat că aţi făcut pogo cu Van Mor­ri­son sau e doar o legendă urbană?

Nu, chiar s-a întîmplat asta. Eram la o pe­tre­cere în casa lui Bono din Dublin şi acolo se afla şi Van Morrison şi da, a fost şi un dans.

Ştiţi, există o trupă românească ce şi-a luat numele Grimus, după romanul dvs. de de­but.

Sper că sînt mai buni decît romanul meu.

Presupun că aţi auzit despre miliardarul a­merican care a zburat recent pe Lună, unde a citit un basm în cadrul unei transmisii live...

Aş fi fost fericit să zbor şi eu cu el pe Lună, dar nu cred că mi-aş fi dorit să şi citesc.

a consemnat Marius CHIVU