Partea favorită/detestată a corpului - partea întîi, fetele

„Cînd sufletul unei petreceri vrea să exprime prim mimă ideea de femeie frumoasă, el îşi unduieşte cele două mîini în aer şi rînjeşte semnificativ. Noţiunea de rotunjime este atît de strîns legată de semantica sexuală, încît unii nu se pot abţine să nu chicotească în dreptul unor indicatoare de circulaţie. Cea mai populară imagine a femeii, în ciuda exigenţelor comerţului vestimentar, este toată numai sîni şi fese, o secvenţă halucinantă de parabole şi protuberanţe. Corpul femeii este, conform opiniei generale, învelit într-un strat izolator de grăsime, ca să fie tocmai bun de îmbrăţişat.” – Germaine GREER

Lavinia BĂLULESCU

Îmi aleg prietenii după degete. În primul rînd, după cele de la picioare, dar cum pe acelea le văd destul de rar, mai ales în cazul bărbaţilor, cred că se pot lua în considerare şi degetele de la mîini. Mă interesează în primul rînd forma unghiei, în principiu trebuie să fie aproape rotundă, fără prea multe colţuri, cît mai scurtă şi, în mod clar, fără ojă. Dacă ajungem să ne cunoaştem mai bine, atît de bine încît să ne putem arăta şi degetele de la picioare, atunci e musai ca acelea să fie perfecte. Ordinea mărimii ar trebui să fie cea firească, nu cumva un deget de la mijloc să se trezească mai lung decît cele din apropierea sa. În plus, mă aştept ca şi unghiile să fie, la rîndul lor, cel puţin decente, cel puţin cuminţi, dar în aceeaşi măsură să sugereze că persoana care le deţine ar putea avea ceva special. Cît despre forma degetelor, ele în mod clar trebuie să fie destul de mici cînd vine vorba de femei şi măcar simetrice atunci cînd posesorii sînt bărbaţi. Degetele de la mîini trebuie purtate cu grijă, folosite în discuţii, cuvintele trebuie pe jumărate vorbite, pe cealaltă jumătate desenate. De fiecare dată cînd cunosc pe cineva, îmi imaginez cum îi arată degetele de la picioare. Aşa cum de fiecare dată cînd cineva se uită la degetele mele am impresia că mă vede complet goală. Cînd vorbesc, îmi place să mă îmi urmăresc mîinile cum se mişcă prin aer. Vara îmi este cel mai greu, pentru că sînt obligată să fiu atentă pe stradă la degetele bărbaţilor care trec. Apreciez pudoarea celor care se obligă şi pe căldura cea mai mare să poarte adidaşi. Sînt absolut îngrozită de bărbaţii cu degete de la picioare urîte. Cred că unul dintre cele mai intime şi curajoase gesturi pe care le poate face un bărbat în faţa unei femei este să îşi dea jos şosetele.

Ioana BOT

În general am o relaţie bună cu propriul meu corp; dar, cînd ies în lume, trebuie să îl ascund, să îl deghizez într-unul normal, să îl îmbrac astfel încît componente pentru mine definitorii să nu se vadă cu ochiul liber. Nu mi-e uşor, de pildă, să îmi pliez sub haine aripile translucide, în care lumina zilei se sparge cu clinchete colorate. Altminteri, v-ar durea ochii de zgomotul lor, desfăşurat peste creştetul capului meu, ca o cupolă jucăuşă. Nu folosesc la zburat, sînt doar rămăşiţe simbolice ale unor vremuri de mult apuse. Coada de sirenă, de asemenea, îmi dă de furcă: deşi ştiu exact proporţiile ierburilor (puf de rostopască, stamine de primulă, ulei de mentă, spini de trandafir albastru şi altele asemeni) din fierturile care o transformă, peste zi, în picioare ca ale tuturor oamenilor, totuşi mersul pe jos mă doare, exact ca pe orice sirenă. Mi-e ciudă pe corpul meu îndărătnic, cînd trec printre gropile asfaltului, mă strecor pe lîngă maşinile parcate oriunde, fac slalom după autobuzele grăbite, urc la catedra de unde predau, scriu la tablă: vîrfuri de cuţite înfipte în tălpi, glezne fragile, genunchi neîncrezători şi miraţi, coapse stîngace – toate dau mişcărilor mele o inadecvare la lume, dificil de mascat. Altminteri, corpul meu e o himeră ca toate himerele: îmbinare unică în felul ei de componente nemaiîntîlnite niciodată împreună. Nu ştiaţi? Dar v-aţi uitat vreodată, cu atenţie, la mine?

Letiţia ILEA

Partea din corp pe care mi-o detest din cale afară este capul. Nu atît înfăţişarea, deşi în adolescenţă mi s-a întîmplat să sufăr cînd despre mine nu se spunea că sînt frumoasă, eventual „drăguţă” sau „simpatică”. Îmi detest capul pe dinăuntru, mintea aceea despre care unul dintre profesorii mei de la facultate spunea în glumă că este „multă’ da’ nu tătă bună”. O minte întortocheată, care vede petele din soare într-o încîntătoare zi de vară sau dimpotrivă doar apă limpede şi îndestulătoare pentru cel însetat într-o oribilă băltoacă stradală de noiembrie. Încerc de tare multă vreme să fac pace cu mintea asta a mea, uneori reuşesc, de cele mai multe ori nici vorbă, şi pot să spun, de sus în jos, că m-am săturat de căpăţîna mea pînă în gît. Însă, dacă interiorul capului meu nu ar fi mobilat atît de haotic, de unde ar mai ieşi poemele mele? Dacă toate ar fi OK şi echilibrate, îmi închipui cel mult un poem în formă de tors de pisică, frumos, dar adormitor... În rest, acum cînd scriu, îmi detest degetele de la mîine, spatele care mă doare, genunchiul care dă semen de iarnă etc. etc. Partea favorită? Păi trebuia să am şi o parte favorită, măcar una... Singurul organ sănătos din corp, stomacul, care macină orice, cafea, fum de ţigară, dezamăgirile provocate de prieteni, pîine neagră...

Angela MARINESCU

Pentru că sînt mamă, pot spune că iubesc mult (nu că îmi place) partea „cea mai slabă” a trupului meu aşa cum iubesc un copil mai puţun reuşit, mai slab, vulnerabil, şi acea parte, ai ghicit, este creierul meu. Dar pentru că am făcut şi medicina, ştiu cum creierul este un desfăşurător plinat la maxim al întregului corp, unde tot ce ţine de trup devine semn, semnificaţie, prezenţă severă. Dacă eu sînt cum sînt, asta înseamnă că mizerabilul dar şi adoratul meu creier este cum este: slab, desuet, melancolic, decadent, degradat, paranoic. Partea pe care o detest cel mai mult este aceea care „scapă”, n-aş putea spune cum, de sub controlul invaziv al creierului. Acea parte nu doar că o detest, dar mă şi atrage. Acea parte ar putea fi şi scrisul. De ce n-ar fi scrisul o parte a trupului meu?.

Ioana (BAETICA) MORPURGO

Era să mă reped şi să raspund instinctiv – mîna dreaptă. N-aş fi fost prea departe de adevăr, m-aş fi agăţat să zicem de fustele lui. Mîna dreaptă fiindcă din prima zi de şcoală tovarăşa învăţătoare m-a forţat să ţin creionul cu ea, cînd pînă atunci fusesem bine mersi stîngace. Drept urmare am dezvoltat în primii ani de scris o grafie ilizibilă care mai apoi, prin diferite subterfugii, s-a eschivat şi diseminat în trei variante caligrafice distincte pe care încă le folosesc în mod curent, după circumstanţe (investitura emoţională a conţinutului textual, nivelul de birocraţie implicat în mesaj sau neutralitatea listelor de cumpărături). Pe undeva bănuiesc că raportul meu tensionat cu mîna mea dreaptă a rezultat printre altele într-un sentiment acut că această parte a corpului meu îmbătrîneşte mai repede decît restul. De altfel, nici nu ne privim prea des. O evit, mă evită. Dacă trebuie să răspund însă sincer, creierul aş spune că-mi este deopotrivă cel mai bun prieten şi cel mai dur duşman. Mai ales în ultima vreme, cînd a decis să dezvolte o memorie compulsivă şi total nediscriminatorie (după părearea mea – adică tot a lui) cu care îmi răpeşte din timpul de lucru de peste zi şi din cel de odihnă de peste noapte. Şi de cînd l-am citit pe W.G. Sebald, cu scriitura lui plină de umori mnemetice. Şi mai ales de cînd a început să-mi complice/îmbogăţească existenţa cu tot felul de adjudecări de ordin moral, cu paradigme sofisticate de interpretare ş.a.m.d. Cînd eram mică eu şi creierul meu ne simţeam minunat împreună. Adică formam o entitate cosubstanţială funcţională. Acuma ne contrazicem, eu mă supăr, îi intorc spatele şi-o apuc pe calea aialaltă, a instinctului, a iraţionalului, el mă spionează şi mă trage la răspundere, mă pune la zid, mă bate la cap zi şi noapte. La sfîrşitul zilei îmi rîde-n faţă şi-mi zice: „Tot eu te-am trimis să hălăduieşti prin codrii verzi ai plexului, nu-ţi fă iluzii. Eşti cu totul şi cu totul a mea. Eşti Eu.”

Ioana NICOLAIE

Acum cîteva nopţi, în visul lung şi complicat pe care-l aveam – numai interioare prost luminate şi gălăgie – m-am dus la baie să mă spăl pe faţă. În oglinda de deasupra chiuvetei, m-am văzut uluită: eram un tînăr, cu o cicatrice clară pe frunte. Dimineaţa următoare, în timp ce-mi beam ceaiul, m-am gîndit din nou la mirarea – de cele mai multe ori agresivă – pe care mi-o dă realitatea. După atîţia ani în care ar fi trebuit să mă obişnuiesc, încă mi se pare neverosimil că am un corp. Şi că acest corp e condiţia mea, specificitatea, sînt eu însămi, de neschimbat. Pînă la adolescenţă mi-a fost indiferent – deşi îi ştiam fragilitatea, avusesem fractură dublă la un picior, hepatită virală şi altele -, dar apoi a izbucnit micul război. M-au contrariat schimbările lui, mi-a fost ruşine de el, nu-mi plăcea. M-am străduit să-l acopăr, să las cît mai puţin din el la vedere. Mi-am tăiat părul şi-am fost la doctor să văd de ce am un ochi albastru şi unul căprui. Mi-am făcut fuste pînă-n pămînt. După un timp, ne-am împăcat şi-am ajuns să nu ne mai dăm importanţă. Acum cîteva luni, s-a pus iar de-a curmezişul. Sînt, de aceea, în gardă, mă aştept oricînd la o trădare. Ştiu cum, brusc, nu mai e de partea ta, se imflamează, doare, face boli uşoare sau grele. Nu-l poţi ţine în frîu, deşi e al tău, nu eşti tu. Dar oare eşti - sau ai fost vreodată - cel din vis, cel din oglindă?

Dora PAVEL

Scheletul! El e, cred, partea cea mai expresivă şi coerentă a corpului, axa lui cu adevărat, mai vizibilă cînd eşti slab, ca mine, şi colţuros, montat pe o osatură lată, masculină, totuşi bine proporţionată, o structură pe care carnea s-a aşezat sporadic, fără convingere, pe alocuri deloc. El şi-a impus de cînd mă ştiu supremaţia, n-am putut să nu-l iau în seamă, se scotea singur în evidenţă, cum se scoate şi acum, cînd transpare limpede, puţin mai lipseşte să nu înţepe, să nu spargă, să nu răzbată de sub piele, să nu iasă la lumină în toată acurateţea lui... Un suport bun, solid şi afectuos, protector al tuturor organelor şi ţesuturilor, al acelei „umpluturi” spasmodice şi complicate de plasmă şi sînge, glande şi nervi, pe care nici eu, nici el n-o detestăm, o compătimim, pe care o îndură împrejurul său şi o adăposteşte, deşi el e cel zăvorît, pentru care el trage greul, nu doar în mişcare, dar şi în relaxare. A fost una dintre plăcerile pubertăţii şi adolescenţei mele, mai e şi acum în momente de oboseală, să lenevesc pe spate, să mă abandonez, să mă concentrez asupra fiecărui oscior şi articulaţie, cît de mici, cît de secrete, să le „dezvelesc” şi să le pipăi, între care, favorite, ţeasta cu craterele, culmile şi povîrnişurile ei, evantaiul falangelor, osul sternal abrupt şi bîrnele toracice, oasele iliace, cu pubisul la mijloc, pubisul cel atît de frumos… iar de-o parte şi de alta, cu „toartele” bazinului, cum le spun eu, pentru că nu le cunosc denumirea anatomică, nici nu ştiu dacă au vreuna, şi-mi pare rău că n-o cunosc, le-aş alinta uneori. Şi nu ne este el, scheletul, cel mai fidel, nu ne trădează el ultimul?

Florina PÎRJOL

În adolescenţă aveam o problemă cu faptul că eram mai înaltă decît majoritatea colegilor şi prietenilor mei. De frică să nu stau singură pe margine la banchetul de la finele clasei a VIII-a, am purtat nişte balerini complet nepotriviţi la rochia de seară (mi-o amintesc perfect, pentru că fusese desenată de mine: neagră, scurtă, cloş, cu mîneci clopot). În liceu şi în primii ani de facultate am suferit cîineşte pentru că eram prea slabă (genul anorexic Kate Moss) şi, pe deasupra, şi ochelaristă. Sincer, nu am purtat pînă în clasa a XI-a jeanşi, mi se părea că arată ridicol pe silueta mea deşirată şi cu faţa mea de tocilară cuminte. Eram îngrozitor de complexată şi foarte timidă. Azi am ajuns, ironia sorţii, să iubesc tocmai ce detestam înainte. Sau, în fine, să mă accept aşa cum sînt: longilină, slabă şi cu ochelari. Mă bucur din plin de feminitatea mea de „late bloomer”, de ce n-aş face-o? Am 30 de ani şi în sfîrşit m-am împăcat cu ideea că nu sînt scundă, planturoasă şi cu ochi albaştri. Cel mai mult îmi plac mîinile mele extrem de lungi care, atunci cînd nu sînt obosite şi triste, sînt chiar frumoase. Cîteodată le spun, alintîndu-le, „vreascuri”. Seamănă una cu alta numai pentru cine nu ştie să le privească: stînga e mai agilă şi mai rece, dreapta e mai feminină şi mai moale. N-o să zic prostia aia cu degete de pianistă, că e uzată, numai eu am auzit-o de vreo două sute de ori… Ce ziceţi de nişte mîini de harpistă? Adjudecat, aşadar.

Livia ROŞCA

Mă gîndeam că există o parte a corpului meu care a trecut prin transformări spectaculoase în ultimii ani şi tocmai din acest motiv este acum şi favorita mea. Mă refer la un detaliu anatomic, la... buric. Cît timp am fost gravidă această adîncitură s-a întors pur şi simplu pe dos şi devenise un bumb ieşit în exterior asemenea unui sfîrc. Apoi s-a retras şi nu ştiu sigur dacă nu cumva, acum, are chiar forma inţială. Oricum elementul care dă tot farmecul buricului este o aluniţă plasată exact la distanţă de un deget, în dreapta. Poate că detaliul vă aminteşte de Chira Chiralina a lui Panait Istrati doar că ea avea un neg lîngă buric. Cît despre ceea ce detest... Mi-am dat seama că pe măsură ce trec anii îmi creşte gradul de narcisism şi cele cîteva părţi ale corpului pe care le consideram mai puţin armonioase au ieşit demult de pe lista defectelor. Un exemplu eliminat de pe listă este nasul. Cu dimenensiunea lui puţin peste medie a fost sursa singurelor mele complexe de adolescentă. Dar, ca să fiu sinceră, acestui nas îi datorez multe. Mai în glumă mai în serios, fără el aş fi fost ţinta multor remarci misogine. Dar nasul meu este ca un antidot ce anulează „efectul de blondă” şi din treaba asta am avut doar de cîştigat. Pentru şefi sînt un agajat credibil, de către femei nu sînt percepută ca „o ameninţare”, iar pentru bărbaţi nu sînt Barbie. Prin urmare, acum, dacă o zînă bună mi-ar atinge nasul cu bagheta fermecată şi el s-ar face perfect m-aş simţi de-a dreptul jefuită.

Andra ROTARU

În jurul vîrstei de zece luni mi-am dat seama că atunci cînd nici un adult nu e în preajmă, pot să chem lucrurile din jur (carpetele cu urşi polari, carpetele cu pisici, pe doamnele în crinoline aşezate frumos în tablouri, ciucurii de la pături, lumina care intra pe ferestre), doar cu ajutorul mîinilor. Le ridicam cîte un pic şi ele îmi aduceau toate obiectele dorinţelor mele. Arătătorul a fost primul care a învăţat să se exprime, iar celelalte degete se supuneau puterii lui. Cînd ceilalţi veneau să vadă ce fac, îi ţineam cu forţa mîinilor departe, ca nu cumva să îi „ajut” să facă lucruri nelalocul lor. Cum ar fi fost o bunică cocoţată pe lustră, legănîndu-se printre lumini, neputincioasă în faţa dorinţelor mele? Cu timpul mîinile au fost atrase de praful aşezat pe cărţile din bibliotecă, scormonind după cărţi vechi. Îmi plăcea să caut doar acele cărţi îngălbenite, cu foile subţiate de trecerea timpului, cu desene pe colţurile lor: cai, corăbii, valuri. Atunci îmi chemam unchiul şi-l rugam să-mi arate cum se desenează, iar mîinile mele imitau ceea ce el făcea. Îmi treceam degetele peste corăbii, le învăţam formele, apoi le imitam. Totul se petrecea dimineaţa, aşezaţi în jurul unei mese vişinii, moi. Ne afundam în ea, ne zîmbeam şi creşteam la fiecare linie trasă pe hîrtie, care devenea din ce în ce mai subţire, pînă dispărea aproape de tot. Acum au mai rămas doar minele creioanelor, contururile lor, foile s-au topit, nu a mai rămas nimic din el, nimic din mine. Astăzi, dispreţuiesc mîinile, pentru că nu mai ştiu să caute. Probabil aşa se întîmplă cu lucrurile pe care le descoperi de timpuriu, care îţi devin prea apropiate şi te cheamă prea mult înapoi, într-un timp minunat. Iar cînd ceva devine prea apropiat, ştiu că nu va rămîne prea mult acolo. Aşa că încerc să-l fac să plece înainte ca dispariţia să devină iminentă. Pentru asta am început să rod din mîinile mele, iar ele nu se opun, nu mai au nici o putere, nu mai cheamă nimic înapoi, nici nu mai aşteaptă, pentru că nu cred în reîntoarceri.

Ana Maria SANDU

Cea mai mare angoasă mi-au dat-o, cînd au început să se vadă, sînii mei. Pe ei am încercat să-i ascund sub mai multe straturi de maieuri, să-i şterg de faţa pămîntului. Nu eram pregătită sufleteşte pentru o asemenea schimbare. La 12-13 ani nu voiam să fiu diferită. Cum de se rătăciseră pe pieptul meu? Cine le dăduse voie să apară acolo şi să mai şi crească de la o lună la alta? Adolescenţa e o stare atît de tulbure, de amestecată, încît batălia mea cu aceste „însemne ale feminităţii” e doar una dintr-un şir lung şi dureros. Împăcarea cu propiul corp a venit treptat. Poate după ce am întîlnit nişte priviri îndrăgostite, aprobatoare. După ce mi-am demonstrat, cînd eram foarte tînără, că nuditatea nu ţine de perfecţiune şi am reuşit, cu foarte multe goluri în stomac, să mă dezbrac pînă la urmă, pe o plajă de nudişti. Acum, cel mai mult îmi plac ochii mei. E o descoperire de dată recentă. Cred că eram mult prea preocupată de alte defecte ca să-i văd: nasul prea voluntar, sprîncenele nu prea drepte, buzele cam subţiri… Au un verde capricios. De măslină aruncată în mare.

Cecilia ŞTEFĂNESCU

Multă vreme, am trăit cu senzaţia că „eu“ sînt undeva înăuntrul învelişului, îngropată în maşinăria care funcţiona imprevizibil. Prima dată cînd m-am speriat de corpul meu a fost cînd am făcut prima cădere de calciu. Dîrdîiam şi clănţăneam din dinţi, întinsă pe pat, încleştată de aşternuturi, inima mi se rostogolea în piept şi o răceală mă cuprinsese, de la firul de păr pînă-n vîrful picioarelor. Îi vedeam de departe pe ai mei privindu-mă cu jale. Atunci, corpul a fost duşmanul punctului mic de dinăuntru, care eram „eu“. Cred că treaba cu punctul mic vine din copilărie, cînd am încercat, la sugestia unei colege, să-mi rîcîi cu vîrful unghiei aluniţa de pe obraz, despre care mai tîrziu am aflat că poartă numele franţuzit grain de beauté. Nu o puteam suferi – nici acum nu sînt o mare admiratoare a punctului cafeniu de mărimea unui vîrf de ac care a căzut ca o lacrimă în partea de jos a obrazului stîng – şi de aceea încercam s-o extirpez cum mă pricepeam mai bine. Multă vreme, dacă m-ai fi întrebat „ce“ sînt „eu“, aş fi răspuns, pe nerăsuflate că sînt aluniţa aceea mai mult decît orice altceva. Şi aveam multă dreptate. Într-o zi, făcînd ordine printre pozele mele, din copilărie pînă în prezent, am descoperit un copil, mai apoi o adolescentă, o tînără care, în cele din urmă, fatalmente a devenit un om matur şi singurul punct care lega toate aceste personaje din fotografii era aluniţa. Din rotundă, faţa mea a devenit ovală, din mari, ochii mei s-au micşorat, din grăsuţă am devenit foarte slabă după care am intrat în corpul celor mai multe femei de peste 30 de ani, din drept, părul meu s-a ondulat, după care a fost înmuiat în fel şi fel de vopseluri. Aluniţa minusculă de pe obraz, semnul particular de care m-aş fi despărţit bucuroasă, a traversat pozele şi vîrstele, s-a ţinut scai şi azi, dacă mă întrebi, o să-ţi răspund la fel, că „eu“ e un punct mic.

Floarea ŢUŢUIANU

Gleznele reprezintă un atu pentru orice femeie. Cu o condiţie: să fie subţiri. Sînt la vedere. Sînt practice. Necesită puţine îngrijiri. Cel mai mult le place să fie privite (mai ales din spate). Ca să fie la înălţime au nevoie de tocuri de 9 şi, eventual, de un lănţişor fin de aur pe una din ele. Momentul tulburător este atunci cînd ciorapul fin rulat trece de călcîi şi se ridică pe gleznă. Cel mai mare atu al gleznei este acela că nu înaintează în vîrstă odată cu tine. Cred ca e singura parte a corpului care nu îmbătrîneşte. Spre deosebire de mîini care pot fi frumoase, tandre, harnice, plăcut mirositoare, cu nişte unghii sidefii - scoici de mare, dar care-ţi trădează vîrsta cu neruşinare.