Teritoriul fiinţei noastre

Anual, Fundaţia Germán Sánchez Ruipérez acordă un premiu pentru cel mai interesant articol despre lectură din presa de limbă spaniolă din întreaga lume. În 2009, acest important premiu a fost cîştigat de articolul „El territorio de lo que somos“, publicat de scriitorul spaniol José Maria Merino în suplimentul cultural al revistei ABC. Juriul şi-a motivat alegerea astfel: „Articolul lui José Maria Merino este o reflecţie asupra lecturii ca spaţiu al imaginaţiei revelatoare, locul în care se clarifică, într-un fel, complexitatea comportamentelor omeneşti“. 

Pe cînd eram copil, fascinat de aventurile personajelor din romanele pe care le citeam, credeam că esenţa literaturii se află în incredibilele peripeţii şi în nenumăratele surprize ale poveştilor. Pe vremea acelor lecturi fervente, acţiunile îndrăzneţilor protagonişti care, în ciuda atîtor şi atîtor pericole nesfîrşite, îşi duceau la bun sfîrşit intenţiile erau pentru mine principalul motiv al identificării fuzionale cu ei. Trecerea anilor m-a făcut să descopăr acele calităţi literare mai puţin evidente în copilărie şi să aprofundez aspecte pe care înainte nu mi le puteam nici măcar imagina, deşi povestirile populare ascultate şi citite mă făcuseră să înţeleg cumva ce însemna cu adevărat substanţa ficţiunii, dincolo de nelipsitele peripeţii şi de spaţiile miraculoase sau exotice în care acestea se desfăşurau: o mărturie cu totul particulară asupra caracterelor umane, a felurilor în care fiinţele umane acţionează, o panoramă completă şi minuţioasă a ciudatelor, nenumăratelor forme ale comportamentului omenesc.  

Feluri de a simţi 

Pe măsură ce creşteam, începeam să am o relaţie tot mai strînsă cu oamenii din lumea reală ale căror acţiuni mă deconcertau adesea, laolaltă cu propriile mele acţiuni, cărora nu reuşeam să le desluşesc pînă la capăt semnificaţia. Îmi era evident faptul că, faţă de opacitatea realităţii din jur, faţă de limitarea şi contradicţiile de fond ale unor gesturi omeneşti, lumea literaturii era de-a dreptul diafană, clară; iar personajele din romane îmi permiteau să intru, fără restricţii sau dificultăţi, în propria lor interioritate. Astfel încît, pentru început, am descoperit că paginile romanelor asupra cărora mă aplecam, absorbit în lectură, erau porţi succesive ce-mi permitau să pătrund într-o ţară unică, incomparabilă, un teritoriu în care se arătau cu maximă claritate toate felurile posibile de a fi şi de a simţi, cu toate ambiguităţile şi trăsăturile lor distinctive: loialitate şi trădare, eroism şi laşitate, avariţie şi generozitate, iubire şi ură, atracţie şi repulsie, compasiune şi cruzime. În acest fel am înţeles nostalgia lui Heidi, îndrăzneala lui Jim Hawkins sau D’Artagnan, loialitatea lui Gabriel Araceli sau Michel Strogoff, duplicitatea lui John Silver sau Uriah Heep, aplecarea ştiinţifică şi justiţiară a căpitanului Nemo, forţa imaginativă a lui Tom Sawyer sau William Brown, perspicacitatea lui Sherlock Holmes, cavalerismul lui Phileas Fogg, melancolia lui Mowgli.  

Legături subtile 

Cînd a trecut suficient de mult timp, am devenit cu totul conştient că nu voi putea niciodată înţelege secretele comportamentului fiinţelor de carne şi sînge, ca mine şi cei din jurul meu, cu aceeaşi claritate cu care pricepeam cum sînt alcătuite fiinţele literaturii: de la furiosul Ahile pînă la de buimacul Gregor Samsa, Madame Bovary şi Anna Karenina, Raskolnikov, doña Berta e Rondaliego, Bulgăre de Seu, clanul Snopes, Hans Castorp, Francisco Torquemada, Segismundo, Oblomov, Humbert Humbert, Molly Bloom, Charles Binglez, Hamlet, „un oarecare Hans Pfaall“ şi atîţia alţii – m-au învăţat să cunosc într-o oarecare măsură fiinţele reale şi să mă cunosc mai bine pe mine însumi. Pe nesimţite, am ajuns să înţeleg acel moment din Roşu şi negru în care Stendhal, pentru a explica stupoarea doamnei de Rênal în faţa insistenţei tînărului Julien Sorel, ne spune: „Cum doamna de Rênal nu citea romane, nu înţelegea ceea ce i se întîmpla“. 

De altminteri, evoluţia, abundenţa şi bogăţia lecturilor mi-au permis să înţeleg, cu vremea, subtilele legături ce uneau toate aceste cărţi pentru a le ordona în lumi ficţionale: am înţeles că drumul spre insula comorii, La Hispaniola, evoca, de fapt, vechea căutare a lînii de aur de către Iason şi argonauţi, dar şi căutarea Graalului de către cavalerii Mesei Rotunde, la fel cum aventura lui Huck Finn în încercarea de a-şi elibera tovarăşul, pe sclavul Jim, sau ingeniozitatea care-l ajută pe Kim să supravieţuiască, împreună cu un lama tibetan, în căutarea Rîului Săgeţii nu fac decît să reia diferite gesturi ale ingeniosului hidalgo, cavalerul Don Quijote de la Mancha, ajutat de Sancho Panza în lupta sa împotriva vrăjitorilor şi nedreptăţilor, la fel cum cimpanzeul Hanuman l-a ajutat pe Rama s-o scape pe Sita de sub puterea demonilor, sau ca perseverenţa lui Robinson Crusoe de a face din insula virgină în care naufragiase un loc civilizat. Aceste poveşti reproduc toate miturile originare despre creaţia lumii din nimic. Foarte adesea, în naraţiunile pe care le citesc şi acum pentru prima dată sau le recitesc, recunosc, camuflat sub schimbările vremii, ecoul anumitor episoade trăite de acel bărbat ascuţit la minte numit Odiseu, pentru care a fost atît de complicat să se întoarcă acasă.  

Timpul vieţii 

Trebuie să mai adaug ceva ce acum ştiu sigur: aceste porţi înguste, flexibile de intrare în lumea romanelor şi poveştilor mi-au permis nu doar să intru în miezul atitudinilor omeneşti, ci şi să înţeleg cu adevărat, în veritabila lor atmosferă materială şi morală, spaţiile fizice în care ne împlinim destinul nostru misterios, acele ţinuturi, sate, metropole fictive care le evocă pe cele reale, sau chiar spaţiile construite doar cu materiale fabulatorii. În toate acestea, am perceput trecerea timpului vieţii mele, a celor spuse sau scrise, a durerilor şi speranţelor, şi mai ales a deziluziilor, dintr-o perspectivă şi cu o luciditate pe care nu mi le-ar fi permis curgerea vertiginoasă a timpului din realitatea mea personală. 

Mulţi cred, supuşi încă iluziei aristotelice, că doar Istoria poate adăposti adevărata arhivă a vieţilor noastre, însă zona cea mai sigură a ceea ce caracterizează specia umană, spaţiul unde se află cu adevărat istoria de milenii a inimii noastre este literatura, cristalizată de capacitatea simbolică ce ne defineşte. Cititul ne dă acces la marele spaţiu al imaginaţiei revelatoare: ţara fiinţei noastre, teritoriul simţirii care sîntem.  

traducere din limba spaniolă de Simona Sora

José Maria Merino  (n. 1941), poet şi prozator spaniol, este autorul volumelor La orilla oscura (Malul întunecat), El viajero perdido (Călătorul pierdut), Cuentos del reino secreto (Povestiri din regatul secret), Cuentos del barrio del Refugio (Povestiri din Refugiu), Días imaginarios (Zile imaginare), El heredero (Moştenitorul), La sima (Prăpastia). A publicat, de asemenea, o trilogie pentru copii, formată din romanele El oro de los sueños (Aurul visurilor), La tierra del tiempo perdido (Tărîmul timpului pierdut) şi Las lágrimas del sol (Lacrimile pămîntului), dar şi alte cărţi pentru copii şi adolescenţi. 
A primit mai multe premii literare spaniole, printre care Premiul Naţional al Criticii, Premiul „Miguel Delibes“, Premiul „Salambó“ şi Premiul „Castilla y León de las Letras“.