Lumina calică a soarelui
Romanul, apărut în 2006, a cîştigat Premiul James Tait Black Memorial în acelaşi an, Premiul Quill în 2007 şi Premiul Ignotus pentru roman străin (în Spania) în 2008. Cel mai prestigios este, fără îndoială, Premiul Pullitzer din 2007. În 2009 a fost ecranizat, cu Vigo Mortensen în rolul tatălui (regia John Hillcoat). Ce este cu acest roman, de ce a atras el atenţia cititorilor de pretutindeni? Într-o lume dezolantă, după o catastrofă planetară, printre rîuri negre şi zăpadă cenuşie, sub „lumina calică a soarelui“, într-un timp în care „niciodată a şi trecut“ sau „Nu există pe urmă. Acum este pe urmă“, un bărbat şi fiul lui merg pe drum. Nu au nume, nu-şi spun pe nume. Dar copilul îi spune „tati“. Mama copilului a murit, fotografia ei au abandonat-o (ceea ce îmi pare cam exagerat, totuşi). Figura mamei mai apare din cînd în cînd în visele tatălui, ca imagine, în frînturi de conversaţii din vremea în care acestea mai existau, înainte ca tăcerea să se lase între ei, pentru că nu mai vorbeşti despre moarte cînd ea e aproape. Într-o lume ca acelea visate sau plăsmuite uneori de imaginaţia copilului, o lume înspăimîntătoare, dar niciodată ca aceasta, nu se au decît pe ei. Într-o lume săracă, atît de săracă de parcă nici cuvintele nu mai sînt. Dialogurile sînt monosibalice aproape în totalitate (nu avem nici liniuţă de dialog, nici ghilimele!). Totul este minimal, cuvintele folosite sînt cele strict necesare. Inclusiv ale autorului. Şi totuşi, avem parte de multe amănunte. Totul este descris minuţios (dar în cuvinte puţine, cum am zis) – fiecare mişcare, fiecare gest. De parcă ele, gesturile, ar fi toată averea celor două personaje. Şi trec prin momente în care, într-adevăr, nu mai au nimic altceva. Cei doi merg pe drum, spre Apus, spre ocean. Ca în vremurile goanei spre vest, ca în vremurile în care civilizaţia cuprindea America. În drumul lor întîlnesc băieţi buni şi băieţi răi, cum sînt mărşăluitorii, un soi de formaţiune paramilitară care iubitorilor genului le va aminti cu siguranţă de seria Mad Max. „Tati, sînt mulţi băieţi d-ăştia răi?“ – întreabă băiatul la un oment dat. Important este că există şi băieţi buni, ca ei. Deşi... pînă şi asta e pusă sub semnul îndoielii: „Noi încă mai sîntem băieţii buni?“. Şi poate că, fiind ei băieţi buni, pe lîngă casele distruse din care nu a mai rămas nimic (totul a fost jefuit), întîlnesc şi case în care pot sta cîteva zile, în care găsesc de mîncare, în care pot face chiar o baie caldă. Tot acest drum este, în acelaşi timp, şi şcoala pe care băiatul o face, avîndu-l ca profesor pe tatăl său. O şcoală a vieţii, cum se zice, a supravieţuirii, deşi aflăm într-o împrejurare că studiau şi alfabetul uneori. Iar şcoala aceasta se alcătuieşte din mers, improvizînd, pentru că „Unde n-ai nimic altceva, născoceşte ceremonii şi dă-le viaţă“. Una dintre lecţii, desigur, este aceea a finalului. Cînd ei vor fi prinşi de băieţii răi. Sau cînd băiatul va rămîne singur. Sau... „Cînd mori, e ca şi cum ar muri toţi ceilalţi“. Reţine atenţia altruismul băiatului (el vrea mereu să-i ajute pe ceilalţi), pus însă la punct de un tată realist care ştie – cinic, dar asta e! – că mai binele altuia poate fi mai răul tău. Deşi este un roman scurt (200 de pagini), nu se citeşte în fugă, nu este chiar o lectură de metrou. Vorba unui prieten drag mie (despre o altă carte, dar se poate aplica perfect şi în acest caz): petreci mai mult timp gîndindu-te la carte decît citind-o.
