Gretel şi vrăjitoarea vegetariană
Sheldon Cashdan, Vrăjitoarea trebuie să moară. Psihologia basmului, Editura Trei, 2009 39 lei traducere din limba engleză de Alice Popescu „«Merg la marele Oz ca să-l rog să-mi dea un creier, pentru că am capul umplut cu paie», spuse Sperie-Ciori. «Şi eu merg să-l rog să-mi dea o inimă», spuse Omul de Tinichea. «Şi eu merg să-l rog să ne trimită pe Toto şi pe mine înapoi în Kansas», adăugă Dorothy. «Crezi că Oz mi-ar putea da curaj?», întrebă Leul cel Laş.“ Pentru psihanalistul american Sheldon Cashdan, basmul Vrăjitorul din Oz reprezintă mai mult decît istoria unei fetiţe aruncate de taifun departe de casă. Cele trei personaje care o însoţesc în călătoria spre Oraşul de Smarald sînt aspecte emoţionale ale lumii ei lăuntrice. „Nici un copil nu vrea să creadă despre sine că este stupid, fără inimă sau laş. Copiii vor să creadă să sînt inteligenţi, plini de compasiune şi curajoşi“, observă autorul cărţii de psihologie a basmului Vrăjitoarea trebuie să moară. Inedit este faptul că, deşi cartea este scrisă din perspectivă psihanalitică, autorul nu apelează nici la arhetipurile jungiene ale Eroului şi Vrăjitorului, dar nici la interpretările sexuale freudiene. Cashdan observă, de pildă, că cei mici sînt prea puţin preocupaţi de sexualitate pentru a sesiza conotaţiile falice din Albă-ca-Zăpada, unde piticii-mineri sapă găuri întunecate... Cashdan este interesat mai curînd de felul în care cei mici proiectează în poveşti fragmente, bune sau rele, din viaţa lor interioară şi de modul în care basmul poate căpăta virtuţi terapeutice, ajutîndu-i pe copii să se confrunte cu temerile, spaimele şi gîndurile rele. Confruntare deloc uşoară, aşa cum o dovedeşte şi Vrăjitorul din Oz, unde Dorothy are de ucis nu una, ci mai multe vrăjitoare. „Universul e plin de influenţe negative şi trebuie să fii mereu atent. Omori o vrăjitoare şi o alta îi va lua locul, elimini un gînd neplăcut şi va apărea altul“, comentează profesorul de psihologie de la Universitatea Massachusetts. Basmul oferă copiilor un ecran pe care copiii proiectează conflictele interioare dintre diversele părţi ale Sinelui. Spre exemplu, basmul Albă-ca-Zăpada poate fi văzut ca o confruntare între tendinţele narcisiste (obsesia mamei vitrege pentru frumuseţe) şi dorinţa de a ţine piept acestui „păcat“: „înfrîngerea reginei reprezintă un moment de triumf al forţelor pozitive din Sine asupra impulsurilor vanităţii“. Fiecare basm surprinde cîte o predispoziţie rea, nesănătoasă, pe care copilul învaţă să o domesticească. Poate fi vorba despre lăcomie (ca în Hänsel şi Gretel), despre invidie (cum se întîmplă în Cenuşăreasa) sau despre lene (viciu ilustrat de Pinocchio). O poveste poate trimite, la fel de bine, şi la dorinţa sexuală prematură. Un exemplu este Mica sirenă: protagonista vrea să intre în graţiile prinţului care o tratează doar cu o dragoste fraternă. Cu acest basm atingem un punct sensibil legat de istoria basmului. Pînă la apariţia cărţilor populare de acum două secole, basmele nu se adresau copiilor, ci erau nişte prilejuri de divertisment pentru adulţii puşi la taifas. Într-o traducere mai veche a Frumoasei din pădurea adormită, prinţul o violează pe prinţesă în timp ce aceasta doarme, lăsînd-o însărcinată – exemplifică psihanalistul american. Chiar dacă vrăjitoarea – întruchiparea impulsurilor negative – trebuie să moară, Cashdan observă că basmele adresate copiilor mai copţi au nevoie de nuanţe, pentru că un clivaj radical între bine şi rău nu este, nici el, sănătos. Odată maturizaţi, copiii trebuie să înveţe să-şi accepte şi gîndurile necuviincioase. Ce-ar fi dacă Gretel ar convinge-o pe vrăjitoare să treacă la vegetarianism? – glumeşte psihologul american, arătînd că „abilitatea de a-ţi controla şi tolera latura păcătoasă poate fi o cale nu numai spre acceptarea de sine, dar şi spre acceptarea celorlalţi“.
