„Realitatea e o experienţă individuală“

António Lobo ANTUNES
1 februarie 2011
„Realitatea e o experienţă individuală“ jpeg

- interviu cu António Lobo ANTUNES -

În cele cîteva zile pe care le-a petrecut la Bucureşti – unde şi-a lan­sat versiunea românească a cărţii Ordinea naturală a lucrurilor – şi la Constanţa – unde i s-a decernat titlul de doctor honoris causa –, a fost atît de solicitat pentru interviuri, încît admite că nu mai are ni­mic de spus. António Lobo Antunes este de regulă un scriitor dis­cret, căruia nu-i place să vorbească despre cărţile sale. Talentul li­te­rar şi succesul formidabil pe care le probează cărţile sale peste tot în lu­me l-au transformat într-o vedetă. Pentru un scriitor care caută sin­gurătatea – numai în singurătate poate să scrie – statutul de ve­detă literară e o pacoste. Şi dacă aveţi impresia că scrisul e o plă­ce­re, aflaţi că pentru António Lobo Antunes e un chin: ca să fii scrii­tor, trebuie să lupţi cu îndîrjire şi cu răbdare. Şi, mai ales, să fii u­mil.

Aţi venit la Bucureşti pentru a lansa Or­di­nea naturală a lucrurilor. Ştiu că nu vorbiţi cu plă­cere despre cărţi publicate. Am înţeles chiar că uitaţi cu totul despre ce aţi scris. E a­de­vărat?

Aşa e. Nu îmi amintesc de această carte. De altfel, nu-mi amintesc de nici unul dintre romanele mele. Aşa sînt eu. Le scriu şi apoi, gata, le-am uitat. Mă obsedează atît de mult atunci cînd le scriu, încît nu mai am forţa să mă întorc asupra lor după ce se publică. Scrisul e un chin, nu o plăcere. Fiecare carte mă macină, mă consumă.

De ce aveţi nevoie pentru a scrie?

De hîrtie. Şi de un creion. Atît. Scriu de mînă. Nu am ritualuri, nu am tabieturi. Cînd în­cep o nouă carte, scriu zilnic, aproape după pro­gram: încep la 9, scriu pînă la prînz, de la două la 8 seara iar scriu, şi seara, după cină, iar mă apuc. Nu prea îmi iau zile libere. Nu pot. Sînt ca un chirurg care nu-şi ia niciodată con­ce­diu mai mult de o săptămînă, de teamă să nu-şi iasă din mînă.

Chinurile facerii

În tot acest travaliu, ce rol joacă ins­pi­ra­ţia?

Inspiraţie? Nu ştiu ce să vă spun. Ca să scrii ai nevoie de forţă pentru a lupta, de singurătate şi mai ales de răbdare. Puţini sînt cei care în­ţeleg cît de importantă e răbdarea. Iar răbdarea pre­supune şi un anume grad de umilinţă: scrii­torul trebuie să aştepte umil, să muncească fără în­cetare, să rescrie pînă cînd îi iese. Începutul e cel mai greu. Revin de zeci de ori asupra primei părţi, asupra frazelor de debut. Rescriu pînă îmi iese, probabil că de aceea avansez atît de greu. O­dată ce începutul mi se pare convenabil, lu­crurile se mai simplifică. Romanul e ca o vietate: are propria voinţă, propriul său temperament. Scrii­torului nu-i rămîne decît să asculte vocea, să se lase condus. Cel mai greu e să rescrii ceea ce ai scris deja. Scrisul poate fi şi automat, însă cînd revin, îmi dau seama că mîna a luat-o înain­te, că am greşit, că trebuie să rescriu. Acolo e ma­­rea bătălie. Pînă la urmă, fiecare carte e pri­ma carte.

Aceste chinuri se transmit în vreun fel ci­titorului?

A fi scriitor nu înseamnă doar şedinţe de au­to­grafe, premii, discursuri şi recepţii. Toate a­cestea sînt absolut secundare, nu ţin de me­serie. Scriitorul trăieşte în singurătate. Cred că acest travaliu, această muncă obositoare se sim­te atunci cînd citiţi cărţile mele.

Dacă scrisul e o îndeletnicire atît de chi­nui­toare, cum se face că scrieţi în continuare? Cum de nu renunţaţi?

Poate o să vi se pară ciudat, dar scriu din­tr-un soi de obligaţie, nu de plăcere. Oricît îmi este de greu, ştiu că aceasta e meseria mea. A­ces­ta e lucrul la care mă pricep cel mai bine. Poa­­te că am acest dar, poate că e ceva înnăscut, ori­­cum, orice ar fi, simt că nu am voie să irosesc acest talent făcînd altceva. Cred totuşi că sînt no­­rocos, pentru că eu, spre deosebire de alţi scrii­­tori, pot să trăiesc din scris. Nu am şef – nici nu aş suporta aşa ceva, nu-mi plac ierarhiile – hotărăsc singur ce şi cum. Această libertate e un dar foarte preţios.

„Ne lipsesc operele de artă, artişti sînt destui“

În România sînt nenumăraţi tineri care îşi doresc să devină scriitori. Ce îi sfătuiţi?

Mă mir cînd văd atîţia oameni care scriu, mă spe­rii cînd intru într-o librărie şi văd cît se pu­blică. Unii or fi mai norocoşi sau mai talentaţi decît mine, de vreme ce scriu aşa de mult... Cînd am auzit că Uniunea Scriitorilor din Ro­mâ­nia are 3000 de aderenţi, am rămas cu gura căs­cată. Cred totuşi că pe lume există mai mulţi ar­tişti decît opere de artă. Ne lipsesc operele de artă, artişti sînt destui.

Totuşi, ce simţiţi cînd vă întoarceţi asu­pra unei cărţi scrise cu multă vreme în ur­mă?

Cred că fiecare carte e ca un continuum, de la prima pînă la cea mai recentă. Ordinea na­tu­ra­lă a lucrurilor , de pildă, am gîndit-o ca pe a do­ua parte a unei trilogii, alături de Manual de­spre pasiunile sufletului şi Moartea lui Carlos Gardel.

Or­dinea naturală a lucrurilor? Cît de reale sînt po­veştile?

Nu prea ştiu ce înseamnă realitatea. Fiecare o percepe într-o manieră diferită. Ceea ce eu cred că e realitate nu e şi realitatea altuia. Rea­li­tatea e o experienţă individuală. Oamenii din căr­ţile mele nu sînt reali, dar au existat. M-am baz­at pe ei ca să spun o poveste.

Dar Iolanda? A existat?

Da, Iolanda chiar a existat. Şi chiar aşa o şi che­ma. L-am cunoscut şi pe soţul ei. Şi cu­nos­cînd povestea lor, m-am decis s-o folosesc în carte. Tocmai pentru că cei doi eroi sînt reali, am şi păstrat toată povestea în Lisabona. Eu lu­crez cu materialul brut, cum se spune, lucrez cu oa­meni pe care i-am cunoscut. Eroii din Or­di­nea naturală a lucrurilor sînt locuitorii unei su­burbii a Lisabonei. Au o viaţă dificilă, uneori ciu­dată, care merită povestită. Am construit acest mic univers din oameni şi poveşti care au e­xistat de-adevăratelea. Ordinea naturală a lu­cru­rilor e povestea acestor oameni obişnuiţi. Ti­tlul vine de la o vorbă de-a mamei: „Asta e or­di­nea naturală a lucrurilor...“

Un oraş inventat

Portugalia din carte e Portugalia reală? Li­sa­bona din carte e Lisabona cea adevărată?

Chicago-ul lui Hemingway nu există. E un te­ri­toriu inventat. Ucraina lui Gogol e o ţară în­chipuită. Lisabona din Ordinea naturală... e Li­sabona ­mea, poate diferită, poate asemănătoare cu oraşul real. Pentru că e mai simplu aşa, am nu­mit oraşul în care se desfăşoară acţiunea din carte Lisabona. E un oraş inventat pornind de la ora­şul pe care îl cunosc.

„Ca să scrii, nu trebuie să fii inteligent. Tre­buie să fii un idiot sclipitor“, spuneaţi într-un interviu recent. Ce vreţi să spuneţi cu asta?

Cartea trebuie să fie inteligentă, nu autorul! Au­torul nu are nici o importanţă. Întotdeauna am crezut că ar trebui să publicăm anonim. Pe co­pertă ar trebui să fie înscris numele ci­titorului, ­pentru că el „face“ cartea atunci cînd o citeşte. Dacă citeşti o carte bună de două, trei ori, vei vedea că la fiecare lectură, carte e alta. O carte trebuie să fie eficace în sensul pe care Tol­stoi îl dă cuvîntului. Nu trebuie să cedezi, din or­goliu sau vanitate, tentaţiilor unei fraze fru­moase, unei metafore. Cartea trebuie să fie ca o ma­şină care avansează, nemilos, spre ţintă.

Urmăriţi cronicile literare? Vă interesează ce scriu criticii literari despre cărţile dvs.?

Unele recenzii sînt măgulitoare. Din altele se vede că nu au înţeles mare lucru. Însă să ştiţi că nu urmăresc prea atent ce scriu alţii despre mi­ne. Sînt atît de ocupat cu romanul la care lu­crez, încît nu am timp de asta. Sînt atît de mă­ci­nat de ce fac, încît mi-e greu să mă gîndesc la te­orii, la comparaţii, la figuri de stil, la ce cred alţii că ar trebui să fac.

Oricum, nu sînt interesat de teoriile literare. Şi nu cred în ideea de roman. Eu nu vreau să scriu povestiri sau nuvele sau romane. Vreau să scriu despre viaţă, pur şi simplu. Ce iese, ha­bar nu am. Nu ştiu exact cum se cheamă. Nu ju­dec după aceste criterii nici cărţile pe care le ci­tesc. Le citesc şi atît.

Aţi avut vreodată curiozitatea să vă uitaţi peste ediţiile străine ale cărţilor dvs.? Aţi citit vreo traducere?

Da, îmi place să văd cum sună textele mele în alte limbi. Şi cînd cunosc limba, chiar îmi face plă­cere să urmăresc traducerea. Cred că şi tra­du­cătorul face o muncă solicitantă.

Ce legătură e între psihiatrie şi literatură? Ca scriitor, v-a ajutat în vreun fel meseria de psi­hiatru?

Eu am devenit medic psihiatru întîmplător. Nu îmi doream asta neapărat. Şi asta nu are nici o legătură cu scrisul. Psihiatria nici măcar nu e o meserie prea creativă. Lumea crede că psi­hi­a­trul intră în mintea ta, îţi înţelege sen­ti­men­tele... Nu e deloc aşa. Psihiatria – cel puţin cea pe care am învăţat-o eu – e aproape plic­ti­si­toa­re, e o meserie grea în care trebuie să iei decizii gre­le. Mereu eram intrigat de regulile acestei pro­fesii, de scopul ei. Eram chemat să-mi dau cu părerea, să dau verdicte, să spun dacă „pa­cien­tul“ e normal sau nu. Ce înseamnă să fii nor­mal? Ce înseamnă să fii bolnav mintal? Ceea ce mă înspăimînta cel mai mult era puterea i­men­să pe care o avea medicul asupra pa­cien­tu-lui. Psihiatrul e ca un fel de dumnezeu. Ce faci cu pacientul? Îl baţi pe umăr, îi faci elec­tro­şo­curi, îi dai medicamente, îl operezi... Pacienţii sînt lipsiţi de apărare în faţa unui medic care poa­te face aproape ce vrea el. Or, eu îmi pu­neam tot felul de probleme. E complicat să fii bol­nav. E şi mai complicat să suferi de o boală min­tală. Şi ce înseamnă boală mintală? La ve­chii greci, de pildă, epilepsia se numea „boala sacră“. Iar în Africa, unde am fost eu, ceea ce noi, occidentalii, numeam schizofrenie, era pri­vit ca un semn al legăturii cu zeii. Da, în Angola se spunea că schizofrenicii sînt mai aproape de zei. Ca psihiatru eşti, prin urmare, foarte limitat.

Aţi găsit vreun sens în acel război? V-au folosit în vreun fel cei peste doi ani petrecuţi în Angola, ca medic militar?

Într-un război ca acela, nu există învingători, nu există glorie. Toată lumea pierde. Sen­ti­men­tul ­acesta al deşertăciunii m-a urmărit tot tim­pul. Au murit adolescenţi, tineri de 18 ani. Am văzut moartea cu ochii, cum se spune. Am văzut oa­meni murind sub ochii mei. Nu ai cum să uiţi a­ceastă experienţă. De altfel, foarte mulţi su­pra­vie­ţuitori nu au depăşit nici acum această is­to­rie cumplită. Mii de oameni au fost internaţi, du­pă război, în diverse instituţii, pentru a fi aju­taţi să treacă peste această traumă.

„Pe vremuri se mai citea şi aşa ceva...“

Aţi putut să citiţi în acei ani? Ce se citea pe front?

Atunci mi-am dat seama că literatura poate avea o utilitate concretă. Pe cînd eram în război, în Angola, ne trezeam zilnic la 5 dimineaţa. La 6 era ora mesei. Iar pe la ora 11 eram ata­caţi. De la 6 la 11 aveam de îndurat o chinuitoare perioadă de aşteptare. Cînd în­ce­pea tăvălugul, mai era cum era, însă aşteptarea era atroce. La un moment dat, a venit căpitanul cu Legenda secolelor . Da, pe vremuri se mai ci­tea şi aşa ceva... O citeam cu voce tare, ba unul, ba celălalt. Era foarte straniu să auzi poemele lui Vic­tor Hugo citite în franceză, într-o garnizoană, un­deva, la graniţa dintre Angola şi Zambia, de către un ofiţer portughez. Poezia introducea în acel mediu neprietenos, violent, un coeficient de umanitate. Noi eram antrenaţi să ucidem, e­ram obişnuiţi deja cu ideea că vom muri în răz­boi. Războiul ne-a deformat minţile, însă poezia ne-a salvat. Măcar sufleteşte. Prin ea am avut ac­ces la o altă lume, dincolo de arme, moarte, răz­boi.

Aţi continuat să scrieţi chiar şi în timpul ră­z­boiului. Cum aţi reuşit?

Scriam în fiecare zi, chiar şi acolo. Scriam pen­tru că asta fac de cînd aveam cinci ani. Dar şi pentru că aveam mai mult ca oricînd nevoie de asta. Era o metodă de a mă izola de mizeria din jur, era o formă de autoapărare.

După război v-aţi mai văzut cu foştii ca­ma­razi? Ştiţi ce fac?

Mă întîlnesc destul de des cu ei, mai ieşim la un restaurant, la o cafea. Unii dintre ei nici a­cum nu şi-au revenit. Pentru unii, războiul par­că nici nu s-a terminat. Nu e vorba doar de su­fe­rinţă, ci de tratamentul îndurat în timpul răz­bo­iului. Şi de felul în care am fost antrenaţi. Era un antrenament aproape pavlovian: cunosc oa­meni care, dacă se trînteşte o uşă, se aruncă la pă­mînt, ca pentru a se feri de gloanţe.

Marile substantive abstracte: onoare, patrie, glorie

 

Ca intelectual, vă interesează politica? Vă implicaţi în vreun fel pe scena publică?

Nu sînt intelectual, sînt scriitor, v-am mai spus. Nu fac parte din nici un partid. Sînt prea a­narhist pentru a suporta disciplina şi ierarhiile, oricare ar fi ele. Şi nici nu cred să existe vreun partid care să mă suporte pe mine. Oricum, nu cred că există o formaţiune care să exprime ce cred eu. Desigur, nu sînt de dreapta – e cumva nor­mal, m-am născut în timpul unei dictaturi de ex­trema-dreaptă: regim militar, poliţie politică, la­găre de concentrare... Mai tîrziu am fost trimis în război în numele marilor substantive ab­strac­te: onoare, patrie, glorie. Mie îmi este teamă de oa­menii politici. Cei mai mulţi sînt nişte obiecte po­litice neidentificate.

Acum zece ani, cînd Portugalia era ţară-in­vitată la Tîrgul de Carte de la Frankfurt, aţi re­fuzat să vă reprezentaţi ţara. Aţi spus: „Por­tugalia nu are nevoie de mine iar eu nu am ne­voie de Portugalia“. Între timp, v-aţi mai nor­malizat relaţia cu ţara dvs?

Eu m-am născut în Portugalia dintr-o în­tîm­plare. Puteam să mă fi născut oriunde. Puteam să fi venit pe lume în Brazilia – ar fi fost, de alt­fel, mult mai firesc aşa, mama mea era metisă. Nu am nici o problemă cu ţara mea. Însă nu-mi pla­ce să reprezint pe nimeni.

Oricum, ca să revin la întrebarea anterioară, pa­tria mi se pare un termen desuet. Oamenii sînt atît de diferiţi, încît nu încap, cu toţii, într-o patrie. Eu am mai multe origini, sîngele meu e a­mestecat. De ce să renunţ la sîngele german sau portughez în numele unui concept care nu fo­loseşte la nimic? Şi de ce să mă subordonez unei idei atît de abstracte? Eu mă simt bine în multe locuri, nu am nevoie neapărat de o ţară, de o patrie.

Apropo: cum vi se pare Bucureştiul?

Sînt de trei zile la Bucureşti şi n-am făcut ni­mic altceva decît să particip la lansări şi să dau in­terviuri. N-am apucat să mă plimb prin oraş, deşi mi-aş fi dorit. Simt o energie specială în a­cest oraş, tare l-aş străbate la pas. S-a schimbat mult de cînd am trecut pe aici ultima oară. În orice caz, oamenii sînt minunaţi, se simte spi­ri­tul latin. Mă simt mai bine ca la Paris. Şi de abia aş­tept să revăd Constanţa, să merg la malul mă­rii. Cred că marea e singurul lucru care îmi lip­seş­te aici.

a consemnat Matei MARTIN

ASTALOŞ 1933 2014 jpeg
ASTALOŞ 1933-2014
A murit Astaloş. Vestea a venit într-o dimineaţă. Înainte şi după alte morţi. Sîntem înconjuraţi de morţi. Ca şi cum viaţa ar fi o subversiune.
Alain Finkielkraut, un „reacţionar“ la Academia franceză jpeg
Alain Finkielkraut, un „reacţionar“ la Academia franceză
Alain Finkielkraut (născut în 1949) a intrat, din ziua de 10 aprilie 2014, în rîndul nemuritorilor. Cărţile sale compun o lamentaţie antimodernă punctată de accente de revoltă împotriva unor evoluţii pe care individul nu le controlează. Transformările suferite de identitatea franceză sub impactul hipermodernităţii şi al imigraţiei constituie substanţa ultimului volum publicat, L'identité malheureuse, Editions Stock, Paris, 2013.
Tenebrele limbii şi literaturii române jpeg
Tenebrele limbii şi literaturii române
Eugeni şi Mihu sînt doi liceeni harnici, cuminţi şi frumoşi; ei provin din două familii harnice, cuminţi şi frumoase, dar părinţii fetei se opun iubirii lor. Fata decide să se sinucidă amîndoi, deodată, bînd vitriol, pe care l-a cumpărat deja, de la farmacie.
Tenebrele limbii şi literaturii române jpeg
O lecţie de patriotism
În general, socotesc că nu e bine să te joci cu cele sfinte - aşa că am ezitat la titlul de mai sus. Dar, cum să numeşti altfel o carte scrisă de un profesor universitar (...) carele însuşi despre sine scrie, pe coperta a patra, că, în fiinţa sa, "omul de ştiinţă a fost permanent dublat de cel ce a făcut din slujirea neamului său ceea ce sfinţii fac din slujirea lui Dumnezeu...
Pop Yoga jpeg
Pop Yoga
O sinteză originală este cartea lui Pacôme Thiellement Pop Yoga, Sonatine Editions, Paris, 2013.
Mioritiquement notre jpeg
Mioritiquement notre
De veacuri învăţăm la şcoală că "Românul s-a născut creştin", "Românul s-a născut poet" şi "Românul e francofon prin tradiţie".
Mereu în miezul chestiunii şi cu totul la marginea ei jpeg
Mereu în miezul chestiunii şi cu totul la marginea ei
Karl-Markus Gauß (Salzburg), n. 1954, din 1991 redactor-şef al prestigioasei reviste de cultură Literatur und Kritik, cunoscut critic literar, scriitor şi eseist austriac, laureat al unor importante premii literare austriece şi europene(...)
Tehnodrom 2013 jpeg
Tehnodrom 2013
Ca la orice final de an, e vremea unei rememorări: ce am descoperit, ce am accesat şi ce am criticat în Tehnodrom.
Străinii care au făcut Franţa jpeg
Străinii care au făcut Franţa
Numeroşi sînt străinii care, în ultimele două secole, au lăsat urme durabile în cultura Franţei. Dictionnaire des étrangers qui ont fait la France/Dicţionarul străinilor care au făcut Franţa, Editura Robert Laffont, 2013, 956 pagini, redactat de un colectiv de autori sub direcţia lui Pascal Ory, profesor de istorie la Sorbona, depune mărturie în acest sens.
Tehnodrom 2013 jpeg
echitate şi ebook
În Statele Unite, a început un scandal din cauza ediţiilor digitale şi a prezenţei lor în biblioteci. Marii editori acuză bibliotecile de "socialism" şi le impun preţuri mult mai mari la achiziţia acestor ediţii, cu 150% pînă la 500% mai scumpe decît în cazul utilizatorilor privaţi. Mai mult, editorii adesea limitează numărul de citiri ale unui exemplar. Cartea nu se mai află în proprietatea bibliotecii care o punea la dispoziţie publicului.
Andra Cărbunaru   PR, Librăria Bastilia jpeg
Andra Cărbunaru - PR, Librăria Bastilia
(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 89, octombrie 2013)
Arta contemporană la Veneţia  Între enciclopedic şi eclectic jpeg
Arta contemporană la Veneţia. Între enciclopedic şi eclectic
Veneţia, oraş suprasaturat de artă, găzduieşte la fiecare doi ani o vastă expoziţie de artă contemporană. Un fel de tur de orizont al creaţiei imediate. Anul acesta, organizatorii au ales drept temă - sau principiu coagulant - "cunoaşterea enciclopedică".
Un colţ de lume jpeg
Un colţ de lume
În Tire am mai descoperit o comoară: aşezată în mijlocul unei grădini exotice, stăpînă a multor veacuri, adăpost literar al multor erudiţi, Biblioteca "Necip Paşa" este unul dintre cele mai importante centre ale vieţii culturale. Atît ale oraşului, cît şi ale Turciei.
Ce aţi amîna(t) să faceţi în viaţă? jpeg
Ce-aţi amîna(t) să faceţi în viaţă?
Răspund: Gabriela ADAMEŞTEANU • Dumitru CRUDU • Andrei DÓSA • Ştefan MANASIA • Marin MĂLAICU-HONDRARI • Anatol MORARU • Cezar PAUL-BĂDESCU • Andrei POGORILOWSKI • Ana Maria SANDU • V. LEAC
Bucovina   schiţe literare  Unde a fost de fapt „Mica Vienă“ jpeg
Bucovina - schiţe literare. Unde a fost de fapt „Mica Vienă“
Un pămînt slav era Bucovina în Evul Mediu. Mai tîrziu, parte a voievodatului moldav. Numele ei provine din germanul Buchenland (Ţara fagilor). În 1774, acest ţinut, lăsat în voia naturii lui sălbatice, a fost ocupat de austrieci, care s-au pus pe treabă: au cultivat ţara şi oamenii ei.
Gloria unui solitar jpeg
Gloria unui solitar
Este bine totuşi de ştiut că, înainte de-a fi orice altceva, Guénon a fost matematician. Principiile calculului infinitezimal, o lucrare de tinereţe, publicată abia în 1946, arată interesul primordial al ezoteristului faţă de matematică.
„Activismul meu cultural poate fi privit ca o contrabandă cu arme“ jpeg
„Activismul meu cultural poate fi privit ca o contrabandă cu arme“
Este profesor de filozofie, eseist, dramaturg, romancier, filozof de consum cu discurs metafizic. Este un salvator de idei şi un demolator de concepte. E un "băiat rău". Ţine lecţii de filozofie unde te-aştepţi mai puţin: prin penitenciare, birturi, aziluri de bătrîni, case de nebuni, parcuri. E slobod la gură şi la minte.
Tehnodrom 2013 jpeg
Internetul şi protestele la români
Cine s-ar fi aşteptat ca, pentru prima dată în istorie, la un eveniment să participe mai mulţi oameni decît cei care s-au anunţat pe Facebook? ?i nu o singură dată, ci de două ori. Dacă nu plouă, şi a treia duminică probabil va fi la fel. (Articolul e scris după al doilea mare marş pentru salvarea Roşiei Montane, din 15 septembrie 2013.)
Gloria unui solitar jpeg
Iezechiel, autor ştiinţifico-fantastic
Profetul Iezechiel, figură din toate punctele de vedere excentrică, face excepţie de la regula invizibilităţii.
Bucureştiul insular din „Nuntă în cer“ jpeg
Bucureştiul insular din „Nuntă în cer“
Andreea Răsuceanu este dr. în filologie al Universităţii din Bucureşti cu lucrarea Mahalaua Mîntulesei, drumul către modernitate (2009). Cea mai recentă lucrare, Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară, are la bază cercetările întreprinse în perioada 2010-2013 în cadrul CESI şi Université Sorbonne nouvelle Paris 3 (programul "Vers une géographie littéraire").
Noutăţile toamnei jpeg
Noutăţile toamnei
Răspund: Laura ALBULESCU (ART) • Lidia BODEA (Humanitas) • Denisa COMĂNESCU (Humanitas Fiction) • UN CRISTIAN (Casa de pariuri literare) • Oana DUMITRU (Vellant) • Dana MOROIU (Baroque Books & Arts) • Angela NAGHI (Publica) • Ştefania NALBANT (Curtea Veche) • Bogdan-Alexandru STĂNESCU (Polirom) • Livia SZASZ (Corint/Leda)
Mario De Mezzo   CEO, Editura ALL jpeg
Mario De Mezzo - CEO, Editura ALL
Preşedintele Asociaţiei Casa de Cultură (şi CEO al grupului editorial ALL) Mario De Mezzo a vrut să omagieze cu acest premiu un autor şi mai ales un redactor al editurii sale, pe Augustin Frăţilă, plecat acum cîţiva ani dintre noi.
 La Batthyaneum jpeg
La Batthyaneum
Cînd am ajuns la Alba Iulia, mi s-a spus: trebuie să vezi Batthyaneum-ul - mai degrabă un sanctuar de carte rară decît o bibliotecă.
Scandal, skándalon jpeg
Scandal, skándalon
Cum Iacov cu îngerul, omul cu dicţionarul: pînă dimineaţa. Termenul grecesc skándalon provine din skándalethron, suportul momelii într-o cursă - băţul în care e înfiptă carnea de focă pentru a prinde în cursă urşii polari, de pildă, dar nu carnea însăşi; [...]

Adevarul.ro

Razboi Rusia Ucraina FOTO Shutterstock jpg
Armamentul rusesc capturat în contraofensiva din Harkov ar putea face diferența în bătăliile care vor urma
Ucraina a capturat 392 de tancuri rusești, 178 de vehicule blindate de luptă, 421 de vehicule de luptă de infanterie și 400 de camioane, vehicule și jeep-uri, potrivit proiectului de investigație open-source Oryx.
Vladimir Soloviov FOTO Profimedia
Propagandistul Kremlinului propune împușcarea ofițerilor de recrutare VIDEO
Vladimir Soloviov, unul dintre cei mai mari susținători ai liderului de la Kremlin din presa rusă de stat, a propus în cadrul emisiunii prezentate de el împușcarea ofițerilor de recrutare.
lucrari drum expres craiova pitesti foto cnair jpeg
Lucrările la șoseaua Craiova-Pitești avansează rapid. Când s-ar putea circula pe drumul-expres
Începute în 2019, lucrările la viitorul drum expres Craiova-Pitești merg într-un ritm foarte bun, iar până la acest moment mai bine de jumătate din drum este deja gata.

HIstoria.ro

image
Cine a fost „Îngerul de la Ploiești”?
O prinţesă furată de propriul tată și dusă la orfelinat, regăsită la 13 ani de familia din partea mamei, una dintre cele mai bogate din România – bunicul era supranumit „Nababul“.
image
Cum era la ora de istorie ținută de I.L. Caragiale?
Ca mulţi alţi literaţi, Ion Luca Caragiale a avut o pasiune pentru istorie, inclusiv pentru cea naţională. Blamat de unii încă din timpul vieţii pentru că, în scrierile sale, s-ar fi relevat drept anti-român, el a avut, uneori, o viziune romantică (dacă nu chiar idilică) asupra trecutului neaoș.
image
Aristide Blank, finanțistul camarilei lui Carol al II-lea
Aristide Blank (1883-1961) a fost o personalitate complexă, care după ce a studiat dreptul și filosofia, s-a implicat în lumea financiară națională și internațională, reușind astfel să influențeze major viața politică românească dintre cele două războaie mondiale.