„Realitatea e o experienţă individuală“
- interviu cu António Lobo ANTUNES -
În cele cîteva zile pe care le-a petrecut la Bucureşti – unde şi-a lansat versiunea românească a cărţii Ordinea naturală a lucrurilor – şi la Constanţa – unde i s-a decernat titlul de doctor honoris causa –, a fost atît de solicitat pentru interviuri, încît admite că nu mai are nimic de spus. António Lobo Antunes este de regulă un scriitor discret, căruia nu-i place să vorbească despre cărţile sale. Talentul literar şi succesul formidabil pe care le probează cărţile sale peste tot în lume l-au transformat într-o vedetă. Pentru un scriitor care caută singurătatea – numai în singurătate poate să scrie – statutul de vedetă literară e o pacoste. Şi dacă aveţi impresia că scrisul e o plăcere, aflaţi că pentru António Lobo Antunes e un chin: ca să fii scriitor, trebuie să lupţi cu îndîrjire şi cu răbdare. Şi, mai ales, să fii umil.
Aţi venit la Bucureşti pentru a lansa Ordinea naturală a lucrurilor. Ştiu că nu vorbiţi cu plăcere despre cărţi publicate. Am înţeles chiar că uitaţi cu totul despre ce aţi scris. E adevărat?
Aşa e. Nu îmi amintesc de această carte. De altfel, nu-mi amintesc de nici unul dintre romanele mele. Aşa sînt eu. Le scriu şi apoi, gata, le-am uitat. Mă obsedează atît de mult atunci cînd le scriu, încît nu mai am forţa să mă întorc asupra lor după ce se publică. Scrisul e un chin, nu o plăcere. Fiecare carte mă macină, mă consumă.
De ce aveţi nevoie pentru a scrie?
De hîrtie. Şi de un creion. Atît. Scriu de mînă. Nu am ritualuri, nu am tabieturi. Cînd încep o nouă carte, scriu zilnic, aproape după program: încep la 9, scriu pînă la prînz, de la două la 8 seara iar scriu, şi seara, după cină, iar mă apuc. Nu prea îmi iau zile libere. Nu pot. Sînt ca un chirurg care nu-şi ia niciodată concediu mai mult de o săptămînă, de teamă să nu-şi iasă din mînă.
Chinurile facerii
În tot acest travaliu, ce rol joacă inspiraţia?
Inspiraţie? Nu ştiu ce să vă spun. Ca să scrii ai nevoie de forţă pentru a lupta, de singurătate şi mai ales de răbdare. Puţini sînt cei care înţeleg cît de importantă e răbdarea. Iar răbdarea presupune şi un anume grad de umilinţă: scriitorul trebuie să aştepte umil, să muncească fără încetare, să rescrie pînă cînd îi iese. Începutul e cel mai greu. Revin de zeci de ori asupra primei părţi, asupra frazelor de debut. Rescriu pînă îmi iese, probabil că de aceea avansez atît de greu. Odată ce începutul mi se pare convenabil, lucrurile se mai simplifică. Romanul e ca o vietate: are propria voinţă, propriul său temperament. Scriitorului nu-i rămîne decît să asculte vocea, să se lase condus. Cel mai greu e să rescrii ceea ce ai scris deja. Scrisul poate fi şi automat, însă cînd revin, îmi dau seama că mîna a luat-o înainte, că am greşit, că trebuie să rescriu. Acolo e marea bătălie. Pînă la urmă, fiecare carte e prima carte.
Aceste chinuri se transmit în vreun fel cititorului?
A fi scriitor nu înseamnă doar şedinţe de autografe, premii, discursuri şi recepţii. Toate acestea sînt absolut secundare, nu ţin de meserie. Scriitorul trăieşte în singurătate. Cred că acest travaliu, această muncă obositoare se simte atunci cînd citiţi cărţile mele.
Dacă scrisul e o îndeletnicire atît de chinuitoare, cum se face că scrieţi în continuare? Cum de nu renunţaţi?
Poate o să vi se pară ciudat, dar scriu dintr-un soi de obligaţie, nu de plăcere. Oricît îmi este de greu, ştiu că aceasta e meseria mea. Acesta e lucrul la care mă pricep cel mai bine. Poate că am acest dar, poate că e ceva înnăscut, oricum, orice ar fi, simt că nu am voie să irosesc acest talent făcînd altceva. Cred totuşi că sînt norocos, pentru că eu, spre deosebire de alţi scriitori, pot să trăiesc din scris. Nu am şef – nici nu aş suporta aşa ceva, nu-mi plac ierarhiile – hotărăsc singur ce şi cum. Această libertate e un dar foarte preţios.
„Ne lipsesc operele de artă, artişti sînt destui“
În România sînt nenumăraţi tineri care îşi doresc să devină scriitori. Ce îi sfătuiţi?
Mă mir cînd văd atîţia oameni care scriu, mă sperii cînd intru într-o librărie şi văd cît se publică. Unii or fi mai norocoşi sau mai talentaţi decît mine, de vreme ce scriu aşa de mult... Cînd am auzit că Uniunea Scriitorilor din România are 3000 de aderenţi, am rămas cu gura căscată. Cred totuşi că pe lume există mai mulţi artişti decît opere de artă. Ne lipsesc operele de artă, artişti sînt destui.
Totuşi, ce simţiţi cînd vă întoarceţi asupra unei cărţi scrise cu multă vreme în urmă?
Cred că fiecare carte e ca un continuum, de la prima pînă la cea mai recentă. Ordinea naturală a lucrurilor , de pildă, am gîndit-o ca pe a doua parte a unei trilogii, alături de Manual despre pasiunile sufletului şi Moartea lui Carlos Gardel.
Ordinea naturală a lucrurilor? Cît de reale sînt poveştile?
Nu prea ştiu ce înseamnă realitatea. Fiecare o percepe într-o manieră diferită. Ceea ce eu cred că e realitate nu e şi realitatea altuia. Realitatea e o experienţă individuală. Oamenii din cărţile mele nu sînt reali, dar au existat. M-am bazat pe ei ca să spun o poveste.
Dar Iolanda? A existat?
Da, Iolanda chiar a existat. Şi chiar aşa o şi chema. L-am cunoscut şi pe soţul ei. Şi cunoscînd povestea lor, m-am decis s-o folosesc în carte. Tocmai pentru că cei doi eroi sînt reali, am şi păstrat toată povestea în Lisabona. Eu lucrez cu materialul brut, cum se spune, lucrez cu oameni pe care i-am cunoscut. Eroii din Ordinea naturală a lucrurilor sînt locuitorii unei suburbii a Lisabonei. Au o viaţă dificilă, uneori ciudată, care merită povestită. Am construit acest mic univers din oameni şi poveşti care au existat de-adevăratelea. Ordinea naturală a lucrurilor e povestea acestor oameni obişnuiţi. Titlul vine de la o vorbă de-a mamei: „Asta e ordinea naturală a lucrurilor...“
Un oraş inventat
Portugalia din carte e Portugalia reală? Lisabona din carte e Lisabona cea adevărată?
Chicago-ul lui Hemingway nu există. E un teritoriu inventat. Ucraina lui Gogol e o ţară închipuită. Lisabona din Ordinea naturală... e Lisabona mea, poate diferită, poate asemănătoare cu oraşul real. Pentru că e mai simplu aşa, am numit oraşul în care se desfăşoară acţiunea din carte Lisabona. E un oraş inventat pornind de la oraşul pe care îl cunosc.
„Ca să scrii, nu trebuie să fii inteligent. Trebuie să fii un idiot sclipitor“, spuneaţi într-un interviu recent. Ce vreţi să spuneţi cu asta?
Cartea trebuie să fie inteligentă, nu autorul! Autorul nu are nici o importanţă. Întotdeauna am crezut că ar trebui să publicăm anonim. Pe copertă ar trebui să fie înscris numele cititorului, pentru că el „face“ cartea atunci cînd o citeşte. Dacă citeşti o carte bună de două, trei ori, vei vedea că la fiecare lectură, carte e alta. O carte trebuie să fie eficace în sensul pe care Tolstoi îl dă cuvîntului. Nu trebuie să cedezi, din orgoliu sau vanitate, tentaţiilor unei fraze frumoase, unei metafore. Cartea trebuie să fie ca o maşină care avansează, nemilos, spre ţintă.
Urmăriţi cronicile literare? Vă interesează ce scriu criticii literari despre cărţile dvs.?
Unele recenzii sînt măgulitoare. Din altele se vede că nu au înţeles mare lucru. Însă să ştiţi că nu urmăresc prea atent ce scriu alţii despre mine. Sînt atît de ocupat cu romanul la care lucrez, încît nu am timp de asta. Sînt atît de măcinat de ce fac, încît mi-e greu să mă gîndesc la teorii, la comparaţii, la figuri de stil, la ce cred alţii că ar trebui să fac.
Oricum, nu sînt interesat de teoriile literare. Şi nu cred în ideea de roman. Eu nu vreau să scriu povestiri sau nuvele sau romane. Vreau să scriu despre viaţă, pur şi simplu. Ce iese, habar nu am. Nu ştiu exact cum se cheamă. Nu judec după aceste criterii nici cărţile pe care le citesc. Le citesc şi atît.
Aţi avut vreodată curiozitatea să vă uitaţi peste ediţiile străine ale cărţilor dvs.? Aţi citit vreo traducere?
Da, îmi place să văd cum sună textele mele în alte limbi. Şi cînd cunosc limba, chiar îmi face plăcere să urmăresc traducerea. Cred că şi traducătorul face o muncă solicitantă.
Ce legătură e între psihiatrie şi literatură? Ca scriitor, v-a ajutat în vreun fel meseria de psihiatru?
Eu am devenit medic psihiatru întîmplător. Nu îmi doream asta neapărat. Şi asta nu are nici o legătură cu scrisul. Psihiatria nici măcar nu e o meserie prea creativă. Lumea crede că psihiatrul intră în mintea ta, îţi înţelege sentimentele... Nu e deloc aşa. Psihiatria – cel puţin cea pe care am învăţat-o eu – e aproape plictisitoare, e o meserie grea în care trebuie să iei decizii grele. Mereu eram intrigat de regulile acestei profesii, de scopul ei. Eram chemat să-mi dau cu părerea, să dau verdicte, să spun dacă „pacientul“ e normal sau nu. Ce înseamnă să fii normal? Ce înseamnă să fii bolnav mintal? Ceea ce mă înspăimînta cel mai mult era puterea imensă pe care o avea medicul asupra pacientu-lui. Psihiatrul e ca un fel de dumnezeu. Ce faci cu pacientul? Îl baţi pe umăr, îi faci electroşocuri, îi dai medicamente, îl operezi... Pacienţii sînt lipsiţi de apărare în faţa unui medic care poate face aproape ce vrea el. Or, eu îmi puneam tot felul de probleme. E complicat să fii bolnav. E şi mai complicat să suferi de o boală mintală. Şi ce înseamnă boală mintală? La vechii greci, de pildă, epilepsia se numea „boala sacră“. Iar în Africa, unde am fost eu, ceea ce noi, occidentalii, numeam schizofrenie, era privit ca un semn al legăturii cu zeii. Da, în Angola se spunea că schizofrenicii sînt mai aproape de zei. Ca psihiatru eşti, prin urmare, foarte limitat.
Aţi găsit vreun sens în acel război? V-au folosit în vreun fel cei peste doi ani petrecuţi în Angola, ca medic militar?
Într-un război ca acela, nu există învingători, nu există glorie. Toată lumea pierde. Sentimentul acesta al deşertăciunii m-a urmărit tot timpul. Au murit adolescenţi, tineri de 18 ani. Am văzut moartea cu ochii, cum se spune. Am văzut oameni murind sub ochii mei. Nu ai cum să uiţi această experienţă. De altfel, foarte mulţi supravieţuitori nu au depăşit nici acum această istorie cumplită. Mii de oameni au fost internaţi, după război, în diverse instituţii, pentru a fi ajutaţi să treacă peste această traumă.
„Pe vremuri se mai citea şi aşa ceva...“
Aţi putut să citiţi în acei ani? Ce se citea pe front?
Atunci mi-am dat seama că literatura poate avea o utilitate concretă. Pe cînd eram în război, în Angola, ne trezeam zilnic la 5 dimineaţa. La 6 era ora mesei. Iar pe la ora 11 eram atacaţi. De la 6 la 11 aveam de îndurat o chinuitoare perioadă de aşteptare. Cînd începea tăvălugul, mai era cum era, însă aşteptarea era atroce. La un moment dat, a venit căpitanul cu Legenda secolelor . Da, pe vremuri se mai citea şi aşa ceva... O citeam cu voce tare, ba unul, ba celălalt. Era foarte straniu să auzi poemele lui Victor Hugo citite în franceză, într-o garnizoană, undeva, la graniţa dintre Angola şi Zambia, de către un ofiţer portughez. Poezia introducea în acel mediu neprietenos, violent, un coeficient de umanitate. Noi eram antrenaţi să ucidem, eram obişnuiţi deja cu ideea că vom muri în război. Războiul ne-a deformat minţile, însă poezia ne-a salvat. Măcar sufleteşte. Prin ea am avut acces la o altă lume, dincolo de arme, moarte, război.
Aţi continuat să scrieţi chiar şi în timpul războiului. Cum aţi reuşit?
Scriam în fiecare zi, chiar şi acolo. Scriam pentru că asta fac de cînd aveam cinci ani. Dar şi pentru că aveam mai mult ca oricînd nevoie de asta. Era o metodă de a mă izola de mizeria din jur, era o formă de autoapărare.
După război v-aţi mai văzut cu foştii camarazi? Ştiţi ce fac?
Mă întîlnesc destul de des cu ei, mai ieşim la un restaurant, la o cafea. Unii dintre ei nici acum nu şi-au revenit. Pentru unii, războiul parcă nici nu s-a terminat. Nu e vorba doar de suferinţă, ci de tratamentul îndurat în timpul războiului. Şi de felul în care am fost antrenaţi. Era un antrenament aproape pavlovian: cunosc oameni care, dacă se trînteşte o uşă, se aruncă la pămînt, ca pentru a se feri de gloanţe.
Marile substantive abstracte: onoare, patrie, glorie
Ca intelectual, vă interesează politica? Vă implicaţi în vreun fel pe scena publică?
Nu sînt intelectual, sînt scriitor, v-am mai spus. Nu fac parte din nici un partid. Sînt prea anarhist pentru a suporta disciplina şi ierarhiile, oricare ar fi ele. Şi nici nu cred să existe vreun partid care să mă suporte pe mine. Oricum, nu cred că există o formaţiune care să exprime ce cred eu. Desigur, nu sînt de dreapta – e cumva normal, m-am născut în timpul unei dictaturi de extrema-dreaptă: regim militar, poliţie politică, lagăre de concentrare... Mai tîrziu am fost trimis în război în numele marilor substantive abstracte: onoare, patrie, glorie. Mie îmi este teamă de oamenii politici. Cei mai mulţi sînt nişte obiecte politice neidentificate.
Acum zece ani, cînd Portugalia era ţară-invitată la Tîrgul de Carte de la Frankfurt, aţi refuzat să vă reprezentaţi ţara. Aţi spus: „Portugalia nu are nevoie de mine iar eu nu am nevoie de Portugalia“. Între timp, v-aţi mai normalizat relaţia cu ţara dvs?
Eu m-am născut în Portugalia dintr-o întîmplare. Puteam să mă fi născut oriunde. Puteam să fi venit pe lume în Brazilia – ar fi fost, de altfel, mult mai firesc aşa, mama mea era metisă. Nu am nici o problemă cu ţara mea. Însă nu-mi place să reprezint pe nimeni.
Oricum, ca să revin la întrebarea anterioară, patria mi se pare un termen desuet. Oamenii sînt atît de diferiţi, încît nu încap, cu toţii, într-o patrie. Eu am mai multe origini, sîngele meu e amestecat. De ce să renunţ la sîngele german sau portughez în numele unui concept care nu foloseşte la nimic? Şi de ce să mă subordonez unei idei atît de abstracte? Eu mă simt bine în multe locuri, nu am nevoie neapărat de o ţară, de o patrie.
Apropo: cum vi se pare Bucureştiul?
Sînt de trei zile la Bucureşti şi n-am făcut nimic altceva decît să particip la lansări şi să dau interviuri. N-am apucat să mă plimb prin oraş, deşi mi-aş fi dorit. Simt o energie specială în acest oraş, tare l-aş străbate la pas. S-a schimbat mult de cînd am trecut pe aici ultima oară. În orice caz, oamenii sînt minunaţi, se simte spiritul latin. Mă simt mai bine ca la Paris. Şi de abia aştept să revăd Constanţa, să merg la malul mării. Cred că marea e singurul lucru care îmi lipseşte aici.
a consemnat Matei MARTIN
