Interviu cu Radu Paraschivescu - Sînt orice, numai moralist nu

Nadine VLĂDESCU
9 aprilie 2010
Interviu cu Radu Paraschivescu   Sînt orice, numai moralist nu jpeg

De vorbă cu Radu Parschivescu despre limba română astăzi, despre ticurile verbale, limba de lemn şi „româna cu fixativ“ şi despre cea mai recentă carte a sa, Dintre sute de clişee, o analiză ironică şi spumoasă a clişeelor noastre de zi cu zi...

Cum este limba română astăzi? Ce este „româna cu fixativ“?

Limba română azi, din punctul meu de vedere, este bolnavă. I se fac nişte perfuzii tot mai năstruşnice şi nu cred că se va externa prea curînd sau o va face cu mai multe pocinoage decît a avut atunci cînd s-a internat (acum vreo cîteva decenii), de cînd folosirea clişeelor a devenit normă, un fel de gimnastică verbală impusă. Asta se întîmpla prin anii ’60-’70, cînd exista un anumit tip de clişeistică, cea de plenară, pe care multă lume a împrumutat-o prin programele de ştiri. După ’90 s-a schimbat esenţa lemnoasă, dar nu s-a schimbat năravul şi-atunci „româna cu fixativ“ este exact deprinderea asta, a tot mai multor oameni, de a vorbi în structuri prestabilite, în formule-cartuş (ca numele faraonilor), care se rostesc doar aşa – n-ai voie să amputezi nimic pentru că dispare tot sensul. „Româna cu fixativ“ este româna stropită de lene, lenea este fixativul care încremeneşte limba în nişte structuri amorţite, rigide, iar lenea asta este – înainte de lenea vorbirii – lenea gîndirii. Mi-e greu să cred că un om care gîndeşte cursiv şi elastic poate vorbi blocat, încremenit şi fără nuanţe. De la o gîndire şleampătă te aştepţi fie la un limbaj şleampăt, fie la o exprimare pur convenţională, de multe ori golită de mesaj, ce recirculă nişte formule în care cineva se face că vorbeşte şi altcineva se face că aude.

Limba de lemn nu este organică, ea nu se degradează decît foarte lent. Cum putem s-o „reciclăm“?

Cred că prin biblioteci în primul rînd. Dacă am avea cît de cît timp pentru toaleta mentală, ar fi o idee, pentru că aşa cum eşti grijuliu cu sănătatea ta fizică, s-ar cuveni să fii şi cu sănătatea ta mentală şi cu mijloacele tale de exprimare, altfel vei avea o colonie de mutanţi care va comunica într-un stil şablon şi la celălalt capăt vei avea un receptor mutant care va prelua formule automat, pe negîndite şi va şti că a trecut prin mişcările obligatorii, dar la sfîrşitul întrevederii, al comunicării, va rămîne cu nimic, cu un soi de praf care s-a aşternut pe ceea ce era cîndva organismul viu al limbii şi pe care nu va putea să-l scuture indiferent ce va face.

Cine sînt schingiuitorii limbii române? Altădată Eminescu vorbea de „fonfii şi flecarii“, dvs. vorbiţi de gargaragii care se închină la Sfînta Gargara...

Da, aşa este şi sper să nu fiu pedepsit cu vreo incursiune punitivă de prin Valea Jiului, deşi acolo perechile minimale şi paronimele n-au trecere. Schingiuitorii sînt toţi cei care n-au ruşine în momentul în care comunică public şi asta înseamnă – eu am dat exemple din presă, dar presa nu este cea mai vinovată, ci cea mai vizibilă – omul de rînd, politicianul, preşedintele de club, tînărul care a preluat formulele astea de la altă generaţie şi se simte dator să le folosească; înseamnă, din păcate, oameni din industria cărţii – aici e tristeţea mea cea mai mare pentru că eu funcţionez în sistem şi constat cu mîhnire că nici aici, unde limba ar trebui slujită cu maximum de competenţă, nici aici nu dispar clişeele, nu dispare tentaţia de a merge pe linia minimei rezistenţe. Din punctul meu de vedere, folosirea clişeelor este o formă de balet pe minima rezistenţă.  „Dincolo de fandările  spre gaura cheii“

Limbajul este o imagine, o imitaţie a lumii. Cum arată realitatea românească văzută prin intermediul limbajului?

Da, noi aşa ştiam. Este varianta ei de plastic. O lume cu foarte mult sclipici, o poleială, cu puţin miez, falsă în bună măsură şi care, de fapt, asigură o faţadă, pentru că pe noi asta ne interesează. Dincolo de fandările spre gaura cheii pe care le exersăm în fiecare zi, ne interesează ca faţada să arate bine; că în spatele ei cade şandramaua, asta nu contează. Limbajul, la ora asta, reflectă aplecarea pentru aparenţă, pentru pojghiţă. E un limbaj care nu merge în profunzime pentru că nu are el însuşi profunzimea necesară. 

Horia-Roman Patapievici v-a numit moralist; aş glumi şi-aş spune că sînteţi un La Rochefoucauld al României. Ridendo castigat mores. Dar este suficientă privirea bonomă, domnească, însă oarecum îngăduitoare?

Evident că nu e suficientă, dar eu altceva nu practic la ora asta, nu mă simt în stare. H.-R. Patapievici a vrut să-mi facă – şi mi-a şi făcut – un compliment numindu-mă moralist, dar mi-a creat un portret cu totul fals. Sînt orice, numai moralist nu şi n-am vînă de reformator, de om care asanează, de băiat de la salubrizarea socială care vine şi îndreaptă. Nu, nu rectific nimic, ci pur şi simplu încerc să scriu lucruri vesele care să aibă în spate o temă la care să te gîndeşti. La Rochefoucauld avea marea calitate a vorbelor ironice şi autoironice în acelaşi timp. De la el mi-a rămas o zicere care mă bîntuie: „Bătrînii încep să dea sfaturi bune atunci cînd nu mai pot să dea exemple proaste“. Bonomia e necesară, dar nu cred că-ţi ajunge; n-aş şti ce trebuie în afară de bonomie şi de autoironie, dar autoironia e obligatorie. Cunosc cîţiva oameni care se pot lua singuri în derîdere, evident intrînd într-un joc, într-o convenţie, iar oamenii ăştia sînt oameni stăpîni pe mijloacele lor, pe lecturile lor şi pe arta bunei convieţuiri. L-am dat întotdeauna exemplu pe Radu Cosaşu care este un autoironic spumos, ceea ce înseamnă că are un echilibru lăuntric, o formă de întîmpinare a realităţii care combină cordialitatea cu umorul, cu floreta. Şi el pune la punct, şi el spune lucruri care nu-ţi cad bine la stomac, dar stilistica îl impune în faţa altora. Cred că trebuie să existe o stilistică a umorului şi a poantei.

Cît de creativă este limba română? Se mai poate inova, mai există creatori de limbă ca Eminescu, ca Nichita Stănescu?

Mă tem că la ora asta nu, pentru că a dispărut verva întemeietoare; reflexul, acum, este să conservi ce există deja şi să mergi pe căi bătătorite. Inventatorii, oamenii noi în limbă sînt foarte puţini astăzi. Nici nu este o limbă care să se preteze gramatical invenţiilor, comparativ cu engleza, de exemplu. În română, dacă spui a moşcrăciuni, lumea îţi aduce un medicament şi-un pahar cu apă. Româna are însă o altă calitate, insuficient exploatată: deschiderea spre calambur. Deşi calamburgiii au cam dispărut, mai sînt cîţiva buni, cum e Foarţă, pe care îl apeşi pe un buton şi-ţi vorbeşte în calambururi pînă îl apeşi pe celălalt buton ca să se oprească. Henri Stahl era aşa, se şi prezenta: „Eu sînt Gicu Calamburgicu“. Dar nu mai există ispita de a cutreiera prin limbă şi de a descoperi ici-colo un sens nou, o posibilitate de a ramifica limba. Dacă însă mă pui să aleg între o limbă în curs de sofisticare şi o limbă în care să nu se mai folosească decît în afirmativ, care în loc de pe care, recunosc că aş prefera varianta sănătoasă. Dacă păstrezi starea de sănătate a limbii, dacă o consolidezi şi elimini toţi paraziţii ăştia care sînt prim-miniştri, şefi de partide, nu doar oameni din fotbal, atunci poţi să-ţi permiţi să umbli şi la şurubăriile intime şi la rafinamente.

După 1990 am trecut prin diferite perioade în care a existat cîte un tic predominant: perioada „deci“, perioada „ca şi“, acum există „o zi bună“, lupta seculară „care“/„pe care“, unul care îmi place mie teribil – „mă duc în Paris, în Bucureşti“, şi mai există şi „Mai am decît un dor“. Care te enervează cel mai tare şi de ce apar periodic altele?

Depinde de vehiculul care le pune în circulaţie; dacă el se numeşte televiziune, atunci partida e pierdută. Cînd eram profesor, am păţit un accident de genul ăsta. Încercam să-i conving pe nişte copii de clasa a V-a că numele proprii se scriu cu literă mare şi ei au zis: „Ba nu, pentru că noi am văzut la televizor pe generic că se scriu cu literă mică“. Îţi pierzi orice argument în faţa acestei opoziţii. Nu mă enervează unul în mod special, ci perspectiva ca ele să devină normă în viitorul foarte apropiat. În momentul acela, domnii Geoană şi Tăriceanu vor fi absolvit, vor deveni mari pedagogi ai limbii române, nişte vizionari care, iată, au anticipat bunul mers al limbii. Şcoala e neputincioasă. Nu ştiu dacă e vreunul mai nociv decît altul, toate sînt la fel, e de văzut ce bate pînă la urmă – dicţionarul sau deprinderea; în jur sînt mai mulţi oameni care vorbesc incorect decît care vorbesc corect.  

 Limba română se degradează în acelaşi ritm cu societatea? În ce măsură îi mai reprezintă pe români ceea ce spun? 

Da, e bună întrebarea. Într-o măsură, nu pot să cuantific; în orice caz, aparenţa se impune în faţa esenţei, ăsta e păcatul mare. Pînă acum, vorbitul cu orice preţ era condiţie de legitimare, indiferent că avea cine să te asculte, că aveai ce să spui. Se degradează în paralel cu alte lucruri care se degradează în societatea românească, de pildă cu gînditul. E o lume care gîndeşte prin împrumut, prin procură şi care simte aceeaşi nevoie de tătuc ca şi în politică. De ce să gîndeşti cu mintea ta? E mai comod să preiei reţete, consumul neuronal e mai mic. Meteahna este gîndirea care se deteriorează şi asta se leagă de discursul public, de comportamentul public. Ele se strică împreună, nu separat. 

Cum vezi nostalgia neocomunistă care se manifestă de la filme precum Amintiri din Epoca de Aur la tinerii care poartă din teribilism tricouri cu Che Guevara?

Îmi aduc aminte că o crainică de la sport l-a prezentat pe Che Guevara drept un mare erou anticomunist. E o vorbă: „Cine regretă comunismul îl merită înapoi“. Dar îl merită înapoi cu tot ce a însemnat el, pentru că aici se produce mişcarea derutantă şi greşită. Comunismul e văzut acum ca un lucru demn de nostalgia noastră, pentru că noi stăm şi bem cafea şi Coca-Cola, fumăm ţigări străine şi ne uităm la posturi internaţionale. Şi atunci îţi poţi permite să spui: „Comunismul n-a fost aşa...“. În momentul în care îl ai înapoi cu tot ce a însemnat el, îţi dai seama în ce eroare de judecată şi de memorie te aflai. Filmele de genul acesta îşi au rostul lor. Eu sînt dispus să-i bat la cap pe toţi tinerii pe care nu-i interesează ce-a fost atunci; sînt vinovaţi dacă nu-i interesează. Ignorîndu-ţi trecutul, eşti nepregătit pentru ce ar putea să se întîmple la un moment dat. Îi înţeleg pe nostalgicii sinceri şi pe cei care au un set de determinări care să le justifice nostalgia; îi înţeleg, dar nu-i aprob. Dar pseudo-nostalgicii care au tricouri cu Che Guevara pentru că aşa e cool sînt nişte oameni prost informaţi şi prost aşezaţi. Din manualul de istorie nu afli de frica în care ai trăit; nu numai de foame şi frig, ci în primul rînd de frică – astea sînt lucruri pe care noi trebuie să le transmitem mai departe, chiar dacă le transmitem pătimaş, deformat, subiectiv. E mai bine să le transmiţi decît să spui: „Norocul lor, e mai bine că n-au apucat aşa ceva“. 

Caragiale avea liste de nume, de cuvinte şi expresii. În „Ţara lui Escu“, el inventase sau găsise nume ca Ampotrofagu, Sublimatin, Scuipici. Ai asemenea liste?

Mai am, da. Îmi dă din cînd în cînd prin cap cîte un nume pe care trebuie să-l fac personaj şi-aici folosesc sunetele sugestive ale limbii române – î-ul şi ă-ul, care sînt nişte sunete foarte bune, mai ales pentru personaje caricaturale. Tatăl meu, cînd îl vedea pe Octav Cozmîncă, îi spunea Pîzdîrcă. Mi se pare un nume fabulos şi cred că o să fac din el un personaj. Expresii mai notez din cînd în cînd, n-am ca Oscar Wilde carneţel de bal (el avea un carnet în care-şi nota replici pe care le folosea apoi şi multă lume credea că sînt ale lui; nu erau toate), dar cînd dau peste o expresie care are suc, o notez pe un plic, pe un colţ de hîrtie şi le ţin într-un sertar în ideea că la un moment dat, cînd o să mai scriu ceva gen Bazar Bizar, or să-mi ajute. O sursă foarte bună este multitudinea de forumuri unde găseşti nişte lucruri epocale şi unde apar oameni cu instrucţie precară care folosesc tot felul de lucruri necovenabil şi incorect, dar şi oameni cu pretenţii care spun: „Nu-ştiu-cine a proliferat injective“, ceea ce mi se pare o performanţă.

Ce le-ai spune schingiuitorilor limbii române care nu ţin cont de „Româna nu e a mea, nu e a voastră, ci a urmaşilor urmaşilor voştri“? Le mai rămîne ceva urmaşilor din româna frumoasă?

Le rămîne ce-a rămas în cărţi. N-aş putea să le spun ceva pentru că nu m-ar crede şi eu aş părea un diriginte tembel care încearcă să domesticească nedomesticibilul. N-aş putea să mă prezint în faţa lor şi să le spun: „Uitaţi de ce trebuie să faceţi aşa“. Fie nu m-ar crede, fie aş părea un ins ciudat venit de undeva dintr-o zonă tulbure, fie aş fi luat cu pietre. Şi-atunci n-am sfaturi şi sugestii pentru ei, n-are rost să devii ridicol. Iar imperativul nu funcţionează, nu poţi fi jandarm decît dacă vrei conflict cu orice preţ, iar eu nu vreau. Eu pun sub ochi o carte care sper să fie citită în cheia corectă şi mă bazez în continuare pe cele cîteva lumini care există în discursul public şi pe calitatea modelor de a fi mode, adică perisabile. Asta e singura mea nădejde. E mai greu să crezi sau să speri că peste cincisprezece ani vei avea un limbaj degajat, dezinvolt şi dezbărat de toată zgura asta înconjurătoare. Nu cred în reţete, cred pînă la un punct în capacitatea ironiei de a produce nişte efecte, dar dacă ironia nu găseşte un ecou, orice lecţie de dirigenţie, orice imperativ, orice ameninţare devin inoperante. Mi-ar plăcea să spun că speranţa moare ultima, dar n-o să spun. 

a consemnat Nadine Vlădescu

ASTALOŞ 1933 2014 jpeg
ASTALOŞ 1933-2014
A murit Astaloş. Vestea a venit într-o dimineaţă. Înainte şi după alte morţi. Sîntem înconjuraţi de morţi. Ca şi cum viaţa ar fi o subversiune.
Alain Finkielkraut, un „reacţionar“ la Academia franceză jpeg
Alain Finkielkraut, un „reacţionar“ la Academia franceză
Alain Finkielkraut (născut în 1949) a intrat, din ziua de 10 aprilie 2014, în rîndul nemuritorilor. Cărţile sale compun o lamentaţie antimodernă punctată de accente de revoltă împotriva unor evoluţii pe care individul nu le controlează. Transformările suferite de identitatea franceză sub impactul hipermodernităţii şi al imigraţiei constituie substanţa ultimului volum publicat, L'identité malheureuse, Editions Stock, Paris, 2013.
Tenebrele limbii şi literaturii române jpeg
Tenebrele limbii şi literaturii române
Eugeni şi Mihu sînt doi liceeni harnici, cuminţi şi frumoşi; ei provin din două familii harnice, cuminţi şi frumoase, dar părinţii fetei se opun iubirii lor. Fata decide să se sinucidă amîndoi, deodată, bînd vitriol, pe care l-a cumpărat deja, de la farmacie.
Tenebrele limbii şi literaturii române jpeg
O lecţie de patriotism
În general, socotesc că nu e bine să te joci cu cele sfinte - aşa că am ezitat la titlul de mai sus. Dar, cum să numeşti altfel o carte scrisă de un profesor universitar (...) carele însuşi despre sine scrie, pe coperta a patra, că, în fiinţa sa, "omul de ştiinţă a fost permanent dublat de cel ce a făcut din slujirea neamului său ceea ce sfinţii fac din slujirea lui Dumnezeu...
Pop Yoga jpeg
Pop Yoga
O sinteză originală este cartea lui Pacôme Thiellement Pop Yoga, Sonatine Editions, Paris, 2013.
Mioritiquement notre jpeg
Mioritiquement notre
De veacuri învăţăm la şcoală că "Românul s-a născut creştin", "Românul s-a născut poet" şi "Românul e francofon prin tradiţie".
Mereu în miezul chestiunii şi cu totul la marginea ei jpeg
Mereu în miezul chestiunii şi cu totul la marginea ei
Karl-Markus Gauß (Salzburg), n. 1954, din 1991 redactor-şef al prestigioasei reviste de cultură Literatur und Kritik, cunoscut critic literar, scriitor şi eseist austriac, laureat al unor importante premii literare austriece şi europene(...)
Tehnodrom 2013 jpeg
Tehnodrom 2013
Ca la orice final de an, e vremea unei rememorări: ce am descoperit, ce am accesat şi ce am criticat în Tehnodrom.
Străinii care au făcut Franţa jpeg
Străinii care au făcut Franţa
Numeroşi sînt străinii care, în ultimele două secole, au lăsat urme durabile în cultura Franţei. Dictionnaire des étrangers qui ont fait la France/Dicţionarul străinilor care au făcut Franţa, Editura Robert Laffont, 2013, 956 pagini, redactat de un colectiv de autori sub direcţia lui Pascal Ory, profesor de istorie la Sorbona, depune mărturie în acest sens.
Tehnodrom 2013 jpeg
echitate şi ebook
În Statele Unite, a început un scandal din cauza ediţiilor digitale şi a prezenţei lor în biblioteci. Marii editori acuză bibliotecile de "socialism" şi le impun preţuri mult mai mari la achiziţia acestor ediţii, cu 150% pînă la 500% mai scumpe decît în cazul utilizatorilor privaţi. Mai mult, editorii adesea limitează numărul de citiri ale unui exemplar. Cartea nu se mai află în proprietatea bibliotecii care o punea la dispoziţie publicului.
Andra Cărbunaru   PR, Librăria Bastilia jpeg
Andra Cărbunaru - PR, Librăria Bastilia
(apărut în Dilemateca, anul VIII, nr. 89, octombrie 2013)
Arta contemporană la Veneţia  Între enciclopedic şi eclectic jpeg
Arta contemporană la Veneţia. Între enciclopedic şi eclectic
Veneţia, oraş suprasaturat de artă, găzduieşte la fiecare doi ani o vastă expoziţie de artă contemporană. Un fel de tur de orizont al creaţiei imediate. Anul acesta, organizatorii au ales drept temă - sau principiu coagulant - "cunoaşterea enciclopedică".
Un colţ de lume jpeg
Un colţ de lume
În Tire am mai descoperit o comoară: aşezată în mijlocul unei grădini exotice, stăpînă a multor veacuri, adăpost literar al multor erudiţi, Biblioteca "Necip Paşa" este unul dintre cele mai importante centre ale vieţii culturale. Atît ale oraşului, cît şi ale Turciei.
Ce aţi amîna(t) să faceţi în viaţă? jpeg
Ce-aţi amîna(t) să faceţi în viaţă?
Răspund: Gabriela ADAMEŞTEANU • Dumitru CRUDU • Andrei DÓSA • Ştefan MANASIA • Marin MĂLAICU-HONDRARI • Anatol MORARU • Cezar PAUL-BĂDESCU • Andrei POGORILOWSKI • Ana Maria SANDU • V. LEAC
Bucovina   schiţe literare  Unde a fost de fapt „Mica Vienă“ jpeg
Bucovina - schiţe literare. Unde a fost de fapt „Mica Vienă“
Un pămînt slav era Bucovina în Evul Mediu. Mai tîrziu, parte a voievodatului moldav. Numele ei provine din germanul Buchenland (Ţara fagilor). În 1774, acest ţinut, lăsat în voia naturii lui sălbatice, a fost ocupat de austrieci, care s-au pus pe treabă: au cultivat ţara şi oamenii ei.
Gloria unui solitar jpeg
Gloria unui solitar
Este bine totuşi de ştiut că, înainte de-a fi orice altceva, Guénon a fost matematician. Principiile calculului infinitezimal, o lucrare de tinereţe, publicată abia în 1946, arată interesul primordial al ezoteristului faţă de matematică.
„Activismul meu cultural poate fi privit ca o contrabandă cu arme“ jpeg
„Activismul meu cultural poate fi privit ca o contrabandă cu arme“
Este profesor de filozofie, eseist, dramaturg, romancier, filozof de consum cu discurs metafizic. Este un salvator de idei şi un demolator de concepte. E un "băiat rău". Ţine lecţii de filozofie unde te-aştepţi mai puţin: prin penitenciare, birturi, aziluri de bătrîni, case de nebuni, parcuri. E slobod la gură şi la minte.
Tehnodrom 2013 jpeg
Internetul şi protestele la români
Cine s-ar fi aşteptat ca, pentru prima dată în istorie, la un eveniment să participe mai mulţi oameni decît cei care s-au anunţat pe Facebook? ?i nu o singură dată, ci de două ori. Dacă nu plouă, şi a treia duminică probabil va fi la fel. (Articolul e scris după al doilea mare marş pentru salvarea Roşiei Montane, din 15 septembrie 2013.)
Gloria unui solitar jpeg
Iezechiel, autor ştiinţifico-fantastic
Profetul Iezechiel, figură din toate punctele de vedere excentrică, face excepţie de la regula invizibilităţii.
Bucureştiul insular din „Nuntă în cer“ jpeg
Bucureştiul insular din „Nuntă în cer“
Andreea Răsuceanu este dr. în filologie al Universităţii din Bucureşti cu lucrarea Mahalaua Mîntulesei, drumul către modernitate (2009). Cea mai recentă lucrare, Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară, are la bază cercetările întreprinse în perioada 2010-2013 în cadrul CESI şi Université Sorbonne nouvelle Paris 3 (programul "Vers une géographie littéraire").
Noutăţile toamnei jpeg
Noutăţile toamnei
Răspund: Laura ALBULESCU (ART) • Lidia BODEA (Humanitas) • Denisa COMĂNESCU (Humanitas Fiction) • UN CRISTIAN (Casa de pariuri literare) • Oana DUMITRU (Vellant) • Dana MOROIU (Baroque Books & Arts) • Angela NAGHI (Publica) • Ştefania NALBANT (Curtea Veche) • Bogdan-Alexandru STĂNESCU (Polirom) • Livia SZASZ (Corint/Leda)
Mario De Mezzo   CEO, Editura ALL jpeg
Mario De Mezzo - CEO, Editura ALL
Preşedintele Asociaţiei Casa de Cultură (şi CEO al grupului editorial ALL) Mario De Mezzo a vrut să omagieze cu acest premiu un autor şi mai ales un redactor al editurii sale, pe Augustin Frăţilă, plecat acum cîţiva ani dintre noi.
 La Batthyaneum jpeg
La Batthyaneum
Cînd am ajuns la Alba Iulia, mi s-a spus: trebuie să vezi Batthyaneum-ul - mai degrabă un sanctuar de carte rară decît o bibliotecă.
Scandal, skándalon jpeg
Scandal, skándalon
Cum Iacov cu îngerul, omul cu dicţionarul: pînă dimineaţa. Termenul grecesc skándalon provine din skándalethron, suportul momelii într-o cursă - băţul în care e înfiptă carnea de focă pentru a prinde în cursă urşii polari, de pildă, dar nu carnea însăşi; [...]

Adevarul.ro

Cesonia postelnicu   foto TNB   main jpg
Cesonia Postelnicu, actriță: „Când am jucat în «Liceenii» a fost ca un vis, a fost minunea lumii“ INTERVIU
Cesonia Postelnicu, cunoscută mai ales pentru rolul zvăpăiatei Geta din „Liceenii“, povestește că a ales personajul fără să stea pe gânduri, chiar dacă era doar o adolescentă de clasa a XII-a.
conducta gaz gazoduct robinet
Noul gazoduct Grecia - Bulgaria deschide ușa pentru noi rute de aprovizionare
Noua conductă de gaze naturale Grecia -Bulgaria a intrat în funcțiune, marcând un pas important în direcția renunțării acestei țări și a altora la dependența de importurile de energie din Rusia.
uragan Ian   foto colaj captura jpg
Iaht blocat între clădiri, după ce uraganul Ian a lovit Florida VIDEO
Imaginile surprinse cu dronele au arătat daunele provocate de uraganul Ian în orașul Fort Myers, unde ambarcațiunile au fost azvârlite pe țărm.

HIstoria.ro

image
Bălcescu, iacobinul român despre care nimeni nu mai vorbește
Prima jumătate a veacului al XIX-lea a reprezentat pentru Ţările Române un timp al recuperării. Al recuperării parţiale – ideologice şi naţionale, cel puţin – a decalajului ce le despărţea de Occidentul european. Europa însăşi este într-o profundă efervescenţă după Revoluţia de la 1789, după epopeea napoleoniană, Restauraţie, revoluţiile din Grecia (1821), din Belgia şi Polonia anului 1830, mişcarea carbonarilor din Italia, toată acea fierbere socială şi naţională, rod al procesului de industria
image
„Historia Special”: 100 de ani de la încoronarea regilor României Mari
„Historia Special”: 100 de ani de la Încoronarea de la Alba Iulia
image
Victor Babeș, cel mai elegant savant român
Victor Babeș a fost savant, profesor universitar, unul dintre cei mai renumiți oameni de știință, cunoscut și recunoscut în toată lumea. Când apărea profesorul Babeș la catedră, sau cu alte ocazii, acesta era îmbrăcat impecabil, foarte elegant, având o ținută exemplară.