„Visul meu acum e să trăiesc cu cărţi şi animale“

- interviu cu Andrei CODRESCU –

Anul trecut lui Andrei Codrescu i s-au tradus în limba română trei cărţi plus un volum în dialog, semn că recuperarea scriitorului ame­ri­can de origine română se află, în sfîrşit, pe drumul cel bun. Anul a­ces­ta, la Editura Polirom au apărut Scrisorile din New Orleans, o culegere cu articolele publicate în Dilema şi în Dilema veche, concomitent cu alte cîteva săptămînale din Statele Unite, s-a reeditat romanul Mesi@, iar Wakefield este în curs de traducere. Andrei Codrescu va veni în Ro­mâ­nia, în toamnă, ca invitat al Festivalului internaţional de literatură de la Neptun. Mircea Cărtărescu l-a caracterizat memorabil drept „da­daist surrealist neoavangardist nihilist umanist organist ametist din New Or­leans“ şi încă: „românamerican şi americanromân, every­man şi strict An­drei Codrescu, evreu fără ostentaţie şi ostentativ democrat. A­tem­poral pînă la delicate şi crude chinezării, dar mai ales plasat în lu­me ca o forţă de reacţie rapidă, de răspuns coleric la imediat, la orice-l contra­riază şi oripilează. Graffiti împroşcate cu spray-uri pe ziduri igrasioase, tăieturi cu diamantul pe geam, ducturi graţioase cu tuburile subţiri de plastic ale instalaţiilor de perfuzie, cicatrice şfichiuite cu şişul peste un piept păros, arta lui Codrescu este gestuală, chirurgicală, radicală, vir­tuală, textuală şi sexuală. O artă vie ca o scolopendră, ca o femeie sau ca un riff de chitară“.

În ultimii ani s-au tradus cîteva dintre cărţile dvs. importante; aveţi feedback din România?

Cititorii mei români au fost buni. Cronicile pu­bli­cate în România au fost deştepte şi mi-au plasat scri­sul în contexte cunoscute mie – dar cam invi­zi­bile în State –, dar şi neaşteptate. Am citit cu plăcere in­fan­ti­lă cronici despre ce şi cum scriu, aceeaşi plă­ce­re in­fan­tilă cu care citeam în copilărie şi în tine­re­ţe re­cenzii despre poeţi în gazetele timpului. Cri­ti­cii ti­neri care au recunoscut avînturile mele ro­man­tice şi nepoliticoase mi-au prins grozav de bine, au fost ca un pluton de sprijin care apare în mo­mentul critic pe deal. Momentul critic însemna, pentru mine, o plic­tiseală enormă datorată criticii a­mericane con­temporane. Şi nu numai în ceea ce mă priveşte, dar în general.

Mai ştiţi ce se scrie în literatura română? Sînteţi la curent cu polemicile intelectualilor de la noi?

Am un apetit abnormal pentru literatura voastră. Devorez revistele şi cărţile pe care le primesc şi ci­tesc ziarele pe Internet. Polemicile au grade mai mari sau mai mici de importanţă pentru mine. Nu prea ştiu cine sînt mulţi dintre combatanţi şi de ce stîrnesc o vehemenţă atît de mare, pentru că la voi există obiceiul enervant de a comenta diverse lucruri ne­numite. Citesc cîteodată un întreg articol de ironii fine şi atacuri şlefuite, dar nu am nici o idee care sînt crimele originare. Polemicile în care am avut şi am un interes sînt cele dintre autohtonişti şi cosmo­poliţi, dintre tradiţionalişti şi aşa-zişii postmoderni (care la voi sînt mai mult un pretext polemic decît o literatură), şi înfruntările politico-culturale între urmaşii lui Noica şi restul poporului cu carte.

În politică urmăresc fiecare zvîcnire a naţionalis­mului tip Vadim şi legionar pentru că-s periculoşi pentru România. M-a surprins atacul regimentelor de foşti comunişti împotriva lui Vladimir Tismă­nea­nu – a avut accente vădit antisemite şi a dezgropat un lim­baj de partid (comunist şi legionar) pe care-l cre­deam mort. Urmăresc şi progresul României către UE şi mă simt jenat enorm de minciunile oficiale me­nite să pă­că­lească Vestul despre succesele României în eco­no­mie, eradicarea prejudecăţilor împotriva mi­no­rită­ţilor, situaţia copiilor din orfelinate, masacrul gă­inilor etc. Am avea nevoie de o căruţă plină de ghi­li­­mele cu care să înconjurăm aceste soiuri de „pro­gres“.

În ce relaţii sînteţi cu artişti români răspîndiţi prin lume, cum ar fi Norman Manea, Herta Mü­ller, Andrei Şerban, Alexander Bălănescu, Matei Viş­niec, Gabriela Melinescu, pentru a numi doar cîţiva?

Îl preţuiesc enorm pe Andrei Şerban. L-am în­tîl­nit în New York chiar cînd venise să-şi monteze pri­me­le piese la „La Mama”, Ubu Roi şi Andrew of Fa­versham. Pe Vişniec l-am întîlnit acasă la Denisa Co­mă­nescu şi Nae Prelipceanu, în Bucureşti, în 2005, şi i-am citit o carte de piese extrem de frumoase. Am citit un roman al Hertei Müller despre o femeie care se duce la sediul Securităţii într-un autobuz – mi-a dat fiori de paranoia, ca şi cum stăteam lîngă ea în au­to­buz. Am citit şi poeziile Gabrielei Melinescu din anii ’70 – mi-a adus cineva un volum la San Francisco – şi-mi amintesc de intensitatea muzicală a versuri­lor, care mi-au plăcut enorm. Dar nu asta m-ai în­trebat. Răspunsul la întrebare este: nu am nici un fel de relaţii personale sau profesionale cu cei pe care-i numeşti. Cititor, cam atît.

Imaginaţia este abilitatea de a te juca

Ajuns în America anilor ’60, faptul că eraţi poet evreu exilat v-a adus vreun avantaj?

Pentru mine exilul şi sărăcia au fost bune fiindcă a trebuit să mă reinventez. Că eram evreu nu ştia ni­meni în America, pentru că numele meu a fost şi este „Codrescu“. Dimpotrivă, mulţi americani au crezut că eu eram antisemitul legionar „Codreanu“ şi, din cauza asta, unii nu m-au luat în seamă, iar alţii au avut nevoie de explicaţii. Nu am fost avantajat de faptul că eram „evreu“, dar am fost mult dezavantajat de con­fuzia cu legionarul român.

Privind în urmă, consideraţi un „noroc“ faptul de a fi cunoscut, direct sau indirect, trei forme so­cial-politice ­– fascismul, comunismul şi capi­talis­mul –, fiecare opresivă în felul ei? În ce măsură sîn­teţi un scriitor politic?

Acest „noroc“ (cum a spus undeva Cioran) istoric de a cunoaşte diverse forme de guvernare mi-a priit scri­sului. E facil să enumeri aceste sisteme de gu­ver­nare ca şi cum ar fi echivalente. Fascism n-am cu­noscut – m-am născut în 1946. Comunismul timpu­riu nu prea m-a atins din cauză că eram copil protejat de veştile rele. Am fost critic al unor forme de capita­lism care degradează mediul şi oprimă oamenii, dar am fost entuziasmat de democraţie şi de capitalism cu conştiinţă (care exista). Am scris o mulţime de eseuri politice şi vorbesc liber în poezie şi în ficţiune despre idei politice. Mă face asta scriitor politic? Da şi nu. N-am fost niciodată chemat să scriu cuvîntări pentru un politician.

N-am pus semnul echivalenţei – Doamne fe­reşte! – în enumeraţia de mai sus. A fost doar o for­mulare stîngace.

Virgulele sînt inamicul suprem al poeziei. La şcoa­lă, prima lecţie pe care o fac este despre exter­mi­narea virgulelor. Restul lecţiilor se ocupă de e­li­mi­narea ortografiei în general. Poeţii mei scriu coloane curate cînd termină cursul – sensul vine din inflexiu­ne. Cu proza şi cu eseurile e mai complicat – acolo s-a mutat ortografia de la latină încoace şi se simte acasă. Glumesc, desigur, dar sînt şi extra-atent la nuan­ţe cînd văd umbrele uriaşe ale Conceptelor Mari pe pereţii chiliei.

Sînteţi deopotrivă un spirit suprarealist şi li­vresc-borgesian, dar şi un beatnik ancorat în re­al. Aţi vorbit despre imaginaţia care salvează pe exi­lat, dar v-aţi afirmat şi îndoiala că imaginaţia ar exista cu adevărat… La ce bun, astăzi, ima­ginaţia?

Mă încurci. Nu ştiu ce să fac cu acest „spirit su­pra­realist şi livresc-borgesian“. Îmi plac cîţiva su­prarealişti (Gherasim Luca, în primul rînd) şi Borges, dar ce fel de etichete pun ei pe spiritul meu? Preocu­pă­rile mele şi ceea ce scriu s-au format cu mult înainte de lectura acestora. Am fost posedat de un dybbuk (spirit exclusiv evreu) la Sibiu, în muzeul Bruckenthal, care, ajutat de Arghezi, Bogza şi Coşbuc, m-a lansat pe orbita scrivnărească. Aşa îmi ima­ginez acum începuturile imaginaţiei cu care depăşeam Sibiul, familia, şcoala şi patria. Imaginaţia este abilitatea de a te juca. Cînd am fost copil am su­pravieţuit prin joacă şi asta a devenit rutină. Oamenii fără imaginaţie nu pot comunica cu copiii. Oamenii care nu pot comunica cu copiii sînt morţi spiritual. Spiritul şi imaginaţia sînt chestii copilăreşti, jucării. Fără ele nu putem trăi. Cînd depăşim (sau tăiem) legătura dintre viaţă şi joc, murim.

Spun că sînteţi un spirit livresc-borgesian, în primul rînd, datorită filtrului cultural-literar cu care discutaţi lumea, apoi şi datorită „ecumenis­mu­lui“, atenţiei culturale acordate tututor re­li­gii­lor şi încrederii în scris ca un act oarecum ma­gic, ce influenţează şi schimbă realitatea… Şi, nu în ultimul rînd, pentru că versul dvs. „the poet’s job is to short-circuit the imaginary globe“ mi-a amintit de cel borgesian „metafora poetului ia prin surprindere imaginaţia“.

Comparaţiile mă flatează, dar perspectiva pe care o vezi a crescut în mine din experienţa genera­ţiei me­le, atrasă de experiment cu droguri psihede­lice. Ex­­perimentul nostru s-a născut (sau a re-născut în A­me­­rica) din revolta împotriva adulţilor ipocriţi (pă­rin­ţii) care ne trimiteau într-un război fără noimă (Viet­­nam). Noi am fost obligaţi să reinventăm reali­ta­tea zilnic (din cauza sărăciei) şi să învăţăm cum să tră­im din raze de suflet cu cinci dolari pe săptămînă.

Ne-am ales, ca sprijin literar şi artistic al poeţilor, în pri­mul rînd, pe Whitman. La sfîrşitul anilor ’60, armata tinerilor era bine echipată cu o mu­zică nouă, cu o poezie nouă (Ginsberg, Snyder, Rothenberg etc.) şi o viziune ecumenică în care tot ce e viu e sa­cru şi toa­te religiile au un aspect al cele­bră­rii sacru­lui în in­di­vizi şi în natură. De acolo au venit multe din ide­ile con­temporane despre mediu, despre guver­na­re, despre „world without borders“. Am eliminat – ima­­­gi­nar, se vede – graniţe de tot felul. Internetul şi eco­­­lo­gia nu ar fi fost posibile fără con­vin­gerile noastre.

Eu am avut în plus darul pur românesc – moşte­nit de la Caragiale şi de la Tzara – de a descoperi absurdul în chiar cele mai evlavioase formulări ale propriilor noastre idei. În acelaşi timp, experienţa oglinzilor borgesiene, spiralele Crick-Watson, Es­cher şi Goedel, toate acestea le găseam în perdele, dar, frumos spuse, şi-n Borges şi-n Bhagavad Gîta.

 Acum e ora poeziei

Este ficţiunea, astăzi, concurată de realitate?

Sigur că realitatea depăşeşte literatura, dar asta a făcut-o totdeauna. Pretenţiile apologeţilor moder­nis­mului despre „autonomia literaturii“ sînt absur­di­tăţi critice, „hubris“. Însă literatura nu a făcut nicio­da­tă concurenţă realităţii, cu excepţia, poate, a unui anotimp victorian, vienez sau parizian într-o cafenea din centrul oraşului pentru exact 25 de mi­nute. În acelaşi timp, realitatea este ficţională fiindcă răs­punde la adierea fiecărui gînd. E paradoxal, dar chiar născută din ficţiune, tot realitate rămîne.

Cum v-aţi apucat de proză? Ce satisfacţie specială vă aduce romanul?

Am scris dintotdeauna proză – jurnal, schiţe, scrisori. Am început să scriu un roman la 20 de ani, dar am avut nevoie de cinci ani ca să-mi dau seama despre ce era vorba – l-am abandonat. Îmi place for­mu­la romanului fiindcă-i o pivniţă: pot pune înă­untru tot felul de lucruri pentru care nu-i loc în casă.

Dar poezia? Trebuie ea citită maselor cu me­ga­fonul în mînă? Cine mai sînt azi cititorii de poezie?

Poezia e de două feluri: şoptită (de Ungaretti) şi zbierată (de Maiakovski). Prefer vocea normală. Citi­torii de poezie azi sînt studenţii şi puşcăriaşii, cam ca în toate timpurile.

Se discută în America despre vreo criză a poeziei?   

În America se discută

despre criza de poezie, dar discuţia este purtată în mediile revis­telor academice, la întîlnirile dintre edituri şi scrii­tori, pe forum-uri unde nu se elucidează nimic din cau­ză că aşa-zisa „criză“ nu are nimic de-a face cu po­ezia sau cu creaţia. Ultimul poet cu adevărat popular a fost Allen Ginsberg, un rock star al poeziei. Criza este a cărţii, nu a poeziei. Performanţa „vie“, Inter­ne­tul, blog-urile, site-urile literare, i-Pod-urile, transmi­sii­le de tot felul (curînd telepatice), acestea sînt medii­le prin care se transmit poezia şi gîndirea acum. Trăim o renaştere a formelor literare poetice, dar nu în pachetul obişnuit.

Problema editurilor este cu romanul, nicidecum cu poezia: romanele nu se vînd pentru că-s prea lungi şi prea plictisitoare. O mînă de romane atrag atenţia şi adapă motorul publicitar cînd se face film din ele, dar sînt, de obicei, proaste sau explicaţii anecdotice ale unor idei poetice. Acum e ora poe­ziei, amurgul e al romanelor. Romanele există mai bine în cărţi, pe Internet poeziile-s mai accesibile; noua generaţie are atenţia multilateral scurtată şi circuite rapide.

Aţi scris numeroase reportaje din toată lumea; care e relaţia dintre reportaj şi poezie? Este călă­to­ria numitorul lor comun?

Bine zis. Călătoria le leagă, cum leagă, de altfel, totul: omul de poveste, povestea de întîmplări… E şi ches­tie de timp: carnetul se umple de semne.

Fericirea e o zi ploioasă în provincie…

Vă place profesoratul? Despre ce le vorbiţi studenţilor?

Depinde de an şi de clasă. În ani buni, cu stu­denţi buni, facem lucruri frumoase, ne jucăm, e o comu­ni­tate intimă. În alţi ani suferim. Citim mult, eu fac liste lungi de cărţi şi le cumpăr pentru ei dacă ei nu au bani. Programul mic de creative writing la universi­ta­tea unde predau este o umbrelă, îi pune pe tineri la adăpost pentru puţin timp.

Ştiu că scrieţi o carte despre Tristan Tzara; de ce tocmai despre el?

Acum doi ani am citit poeziile lui Tzara, pe care cre­deam că le citisem deja, şi am descoperit un poet mare pe care nu-l citisem deloc. Era ascuns şi de no­to­rietatea lui literară. Ideea mea a fost să călătoresc prin locurile unde a trăit Tzara, să-i citesc poeziile şi să scriu ceva despre experienţă. Am vreo două car­ne­te, dar e un proiect lung, nu cred că-l realizez într-o carte.

În România sînteţi o poveste cu final fericit: tî­nă­rul evreu cu o copilărie grea, obligat la exil, ajuns un scriitor renumit în America. Sînteţi per­ceput ca un model de succes care inspiră şi dă curaj. Vă consideraţi un scriitor împlinit?

Aşa se zice în România? Dau curaj şi românilor, şi evreilor? Bine, atunci am reuşit. Ţelul meu (cum spu­neau tovarăşii) a fost să ajung într-un viitor unde ti­nerii de toate etniile să creadă că pot reuşi cu chutzpah şi cu obrăznicie. Asta-i numai pe jumătate glumă. Răspunsul (de la Radio Erevan şi Vocea Americii) este: da, sînt fericit fiindcă se aude de mine în România, unde am început să visez la des­tinul de scriitor! Mă bucur că ceea ce scriu se publică în ambele limbi, în engleză şi în română. De cîteva ori îmi pare şi rău că se publică ceea ce scriu. Atunci visez la autocenzură.

Vă plictisiţi vreodată, aveţi momente de de­presie? Cum vă închipuiţi fericirea?

În afara scrisului, sînt om în regulă, „who puts his pants on one leg at a time“, cum spunea Ted Be­rri­gan. Am plăceri şi neplăceri şi timpul e cam ne­cru­ţător cu carnea. Fericirea e o zi ploioasă în provincie, într-o cameră de hotel cu domnişoara Z.N.

Ştiu că aveţi nostalgia Sibiului, dar v-aţi gîndit vreodată că v-aţi putea întoarce pentru mai multă vreme?

Acum vreo cinci ani mă gîndeam la o întoarcere în Sibiu – am avut o fantezie despre un centru de po­e­zie americană, o casă-bibliotecă cu un aparta­ment pentru un poet american care să stea vreo lună-două, să împrumute cărţi tinerilor, să discute poezie, să se facă serate etc. – un fel de cenaclu de poezie în engleză şi în română. Locuiam şi eu acolo, la etajul doi. Acum vreau numai să mă ascund într-o peş­teră în munţi, să citesc şi să scriu fără între­rupere. Nu ştiu ce a intervenit. Conştiinţa mortali­tăţii, probabil. Nu cred că am destul timp. Visul meu acum e să trăiesc cu cărţi şi animale.

a consemnat Marius CHIVU

______

Născut la Sibiu în 1946, Andrei Codrescu a emigrat în Statele Unite în 1966, iar din 1981 este cetăţean american. Comentariile sale sînt difuzate la National Public Radio, este redactor-şef al publicaţiei on-line Exquisite corpse. A journal of books & ideas (www.corpse.org) şi predă cursuri la Louisina State University. A scris şi a jucat în filmul Road Scholar, distins cu Peabody Award. Cele mai recente apariţii editoriale în limba engleză: New Orleans, Mon Amour (Algonquin Books, 2006), The scandal of Genius: How Salvador Dali Smuggled Baudelaire into the Science Fair (Salvador Dali Museum, 2004), Wakefield (Algonquin Books, 2004). În limba română, i s-au tradus următoarele titluri: Domnul Teste în America şi alte momente realiste (Editura Dacia, 1993), Dispariţia lui „Afară”: un manifest al evadării (Editura Univers, 1995), Gaura din steag (Editura Athena, 1996), Alien candor/ Candoare străină (Editura Fundaţiei Culturale Române, 1997), Contesa sîngeroasă (Editura Univers, 1997), Mesi@ (Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000), Poezii alese / Selected poetry (Editura Paralela 45, 2000) Instrumentul negru. Poezii. 1965-1968 (Editura Scrisul Românesc, 2005), Era azi (Editura Institutului Cultural Român, 2005), Casanova în Boemia (Editura Polirom, 2005), Miracol şi catastrofă (dialoguri cu Robert Lazu, Editura Hartmann, 2005), Scrisori din New Orleans (Editura Polirom, 2006), Mesi@ (ed. a II-a, Editura Polirom, 2006). Mai multe despre Andrei Codrescu la www.codrescu.com.