Hipnoterapia

Peter J. Hawkins, Hipnoza şi stresul. Ghid pentru clinicieni, Colecţia „Psihologie clinică şi psihoterapie“, Editura Polirom, 2009 37,95 lei traducere din limba engleză de Oana Maria Popescu cuvînt înainte de Nikitas Polemikos Hipnoterapia este încă neaşteptat de controversată atît în abordările clinice, cît şi în mediul profan. Unii o rejectează şi se apară spunînd că nu există, că nu este bună de nimic sau că e ceva ce merge doar pentru cei slabi sau fraieri (ei, evident, nu fac parte din această categorie); alţii se tem de ea ca de o putere magică pe care mai bine nu o foloseşti pentru că nu îi vei putea stăpîni limitele sau pentru că te poţi expune în faţa cuiva, ajungînd să spui şi să faci lucruri de care nici nu te credeai în stare – aşa că mai bine o laşi deoparte. Chiar şi în cazul unora dintre cei pentru care hipnoza este o soluţie terapeutică, ea este adesea una greşit înţeleasă şi cu false aşteptări. De multe ori, clienţii cabinetelor în care se practică hipnoza vor să recurgă la ea pentru că o văd mai degrabă ca pe o modalitate misterioasă de a-şi rezolva problemele, fără a-i implica în mod direct. La nivel raţional, ei nu au disponbilitatea de a depune mari eforturi pentru a face o schimbare şi consideră că prin hipnoză – şi fără efortul lor conştient – vor fi „reparaţi“ în mod magic şi instant, iar apoi totul va fi minunat. O gîndire conformă unei deresponsabilizări ingenue, adică eu mă simt rău, dar aştept ca altcineva să facă ceva pentru ca eu să mă simt bine. Aceste aşteptări au contribuit probabil semnificativ la imaginea hipnozei ca păcăleală. Hipnoza însă nu are puteri magice, aşa cum arată şi Hawkins în cartea sa, spunînd că una din marile acceptări pe care trebuie să ţi le asumi ca hipnoterapeut (şi nu numai) este că nu poţi ajuta pe toată lumea, ci doar pe cei care vor să se ajute. El arată modul în care hipnoza lucrează prin disponibilitatea persoanei de a avea acces la zona propriului inconştient, unde se presupune că avem mult mai multe resurse pentru a descoperi soluţii, pentru a rezolva problemele şi pentru a ne găsi starea de bine. Inducţiile hipnotice devin astfel valide doar dacă persoana este pregătită şi are motivaţia de a intra în transă hipnotică şi de a abandona controlul impus în plan conştient. Hawkins, un nume cunoscut şi respectat în psihoterapie, abordează tehnici care au rădăcini puternice în hipnoza ericksoniană; el reuşeşte – într-o carte cu un titlu aproape copleşitor (căci sub umbrela stresului putem încadra probabil toate problemele şi bolile psihice) – să arate nu doar căile de acces ale hipnozei în practica psihoterapeutică, ci şi beneficiile sale de necontestat. Cartea cuprinde o serie generoasă de poveşti clinice care pot fi folosite în hipnoterapie, grupate pe tulburări şi categorii de vîrstă, cuprinde intervenţii practice şi cazuri analizate din punct de vedere clinic. Sînt abordate pentru exemplificare diferite tulburări, cum ar fi fobiile simple, tulburări de alimentaţie, probleme de dinamică sexuală, renunţarea la fumat, şi nu numai. Cazurile nu îi aparţin întotdeauna, el alegînd pentru fiecare tulburare exemplul pe care îl consideră relevant pentru susţinerea ideilor teoretice. Lucrarea se adresează diferitelor tipuri de specialişti care au pregătire în psihoterapie, însă părţi ale sale pot fi folosite şi de cititorul obişnuit sau de specialistul care nu practică hipnoza. Poveştile terapeutice, tehnicile simple de relaxare şi istoria unor cazuri pot fi model de inspiraţie pentru persoane aflate în căutarea unor răspunsuri. Ghidul este una din acele cărţi de specialitate scrise frumos, într-un limbaj accesibil şi aproape modest, dar foarte bogat în înţelesuri. Lectura devine o plăcere mai ales pentru cititorul obişnuit cu cărţile de specialitate scrise cu îndîrjire şi cu complexe de inferioritate ascunse într-un limbaj greoi, ce se chinuie să devină inaccesibil; din care avem încă parte mai mult decît ne trebuie.