Quijote 2.0
(Apărut în Dilemateca, nr. 54, noiembrie 2010)
Academia Regală Spaniolă te invită să citeşti un fragment din Don Quijote pe YouTube (http://www.youtube.com/elquijote). Te poţi înscrie, primeşti fragmentul pe e-mail, porneşti webcam-ul şi gata. Nu există limită de vîrstă, important este să citeşti aşa cum îţi place.
Astfel de proiecte apar zilnic în lumea largă. Patrimoniul cultural se transferă online în moduri creative: combinînd medii, chemînd mulţimile să reinterpreteze opere clasice, în paralel proiectele de digitizare profesioniste, finanţate de universităţi, fundaţii şi instituţii ale statului descoperă tot ceea ce a intrat în domeniul public. Proiectul unui Don Quijote citit la webcam nu e spectaculos şi, mai ales, e foarte ieftin. Dar beneficiile sale sînt imense. În primul rînd, cititorii ies dintre cei patru pereţi ai camerei sau bibliotecii şi devin performeri. În al doilea rînd, romanul Don Quijote circulă liber şi personalizat, aşa cum nu a făcut-o niciodată. În ultimul rînd, identitatea culturală spaniolă devine un act colectiv, nu o ladă de zestre păzită de gardienii culturii. Gardienii culturii, adică Academia Regală Spaniolă, nu fac decît să ofere cadrul pentru această aventură intelectuală, fără a impune un stil de lectură sau o atitudine.
Să ne închipuim cum ar arăta un astfel de proiect dacă ar fi iniţiat de Academia Română. În primul rînd, s-ar cere o finanţare cam de două ori mai mare decît tot bugetul culturii pe un an. Apoi s-ar strînge toţi satrapii literaturii şi ar chibzui cine, cum, cît şi între ce ore să citească. Problema începe de-abia acum: pe cine să alegem în acest experiment popular, dar bine dirijat? Eminescu nu, că el a fost îmbălsămat-digitizat deja pe bani mulţi şi e periculos să-l laşi pe mîna poporului (mai ales că are cîteva poeme erotice despre care mai bine nu s-ar şti nimic). Poate Caragiale, dar riscul e să ne trezim cu toate serbările şcolare filmate şi puse pe YouTube. Slavici nu se califică din oficiu la aşa ceva, iar Creangă e deja citit foarte bine de Mitoş Micleuşanu, un audiobook apărut de curînd la Editura Humanitas. Putem trece la secolul XX, să vedem cine e liber. Şansele să iasă Minulescu sînt mari. Arghezi, Blaga sau Barbu nu pot participa, operele lor fiind încă blocate de dreptul de autor. Mai departe, unde într-adevăr literatura română devine interesantă, nu putem merge: nici cititori nu prea avem şi, oricum, nici un titlu nu e în domeniul public.
Poate paragraful de mai sus e o ironie ieftină, dar situaţia e tragică. Academia Română nu dă semn că ar fi pregătită să transfere patrimoniul cultural în era digitală, cIMeC – Institutul de Memorie Culturală – a fost dintotdeauna subfinanţat (şi, oricum, rolul său nu este unul de coordonator al unor proiecte populare care să implice anonimi online), iar Ministerul Culturii e vîrful de lance al privatizării culturii. Nu se punea problema unei strategii cîtă vreme nici măcar o viziune nu a fost formulată. Academia Regală Spaniolă a înţeles că tot ceea ce se află în domeniul public este o sursă creativă pentru fiecare dintre vorbitorii de spaniolă. Poate că în Spania cultul pentru Cervantes capătă forme patologice, dar aici nu e vorba de a glorifica un autor, ci de a-l oferi înapoi cititorilor săi. Pentru că fără ei, el nu există. La noi secolele XVIII-XIX se tîrîie prin manuale şi se ascund în biblioteci întunecate, aşteptînd ziua în care vor fi dispărut defintiv.
