Béla Fleck şi Chick Corea se numără printre artiştii pe care cronicarii muzicali îi recenzează cu strîngere de inimă şi îi expediază prin elogii generice, fiind muzicieni ai căror fani dezvoltă un devotament fanatic. Corea e campion al Premiilor Grammy.
După vizitele recurente şi călduros primite ale lui Avishai Cohen, iată că e rîndul unui alt sex-simbol al jazz-ului est-mediteranean, franco-libanezul Ibrahim Maalouf, să se înfăţişeze în faţa publicului nostru relativ virginal şi, prin urmare, uşor de surprins cu experienţe inedite.
Dacă boom-ul de acum douăzeci de ani i-a prins pe Iron Maiden în plin divorţ şi criză creativă, de data aceasta britanicii ocupă o poziţie vizibilă pe val, cu un album ce poate, în sfîrşit, să concureze în preferinţele fanilor cu materialele din perioada de glorie a trupei.
Desigur, astăzi termenul „hipster“ e încărcat de semnificaţii goale ori contradictorii, însă una din semnificaţiile timpurii, ceva mai ţintite, se referea la tineretul care îşi apropria cu repeziciune o cultură muzicală de largă diversitate, luînd-o pe „scurtătură“, ghidat din click în click printre noutăţi efemere.
La intersecția dintre provincial, indie, alternative și underground muzical se află Festivalul Dark Bombastic Evening (DBE), ajuns în 2015 la a 6-a ediție, ediție desfășurată între zidurile cetății Alba Carolina de la Alba Iulia între 20-22 August.
Festivalul, derivat oarecum din TIFF-ul clujean, nu pare să atragă masa critică necesară sustenabilităţii; aşa se face că această a patra ediţie a avut un caracter minimalist, cu doar nouă filme în program împărţite între două zile, o escapadă de week-end care să nu încurce pe nimeni, nici măcar pe tradiţionalul juriu.
Urmînd exemplul unui eveniment la care am fost părtaş prin alte părţi, mi-am propus să organizez o rockotecă LGBT la Cluj, una la care să se poată asculta deopotrivă cele două subversive imnuri queer ale Angliei începutului anilor ’80: „Tainted Love“ (Soft Cell) şi „Breaking the Law“ (Judas Priest).
La veteranii The Nighthawks (a nu se confunda cu nemţii cu acelaşi nume care ne-au vizitat la Gărîna în acest an) puteţi asculta cel mai infecţios-lipicios rock’n’roll de modă veche practicat în prezent pe teritoriul american. Ce-i drept, trupa acumulează peste 40 de ani de experienţă în domeniu, fără pauze, fără odihnă.
Din reputaţia de trupă prog-rock a trio-ului britanic Muse a mai rămas, pe noul album intitiulat Drones, doar afinitatea pentru teme conspiraţionist-distopice care a ajutat genul în anii ’60 să se desprindă de rock’n’roll-ul problemelor triviale, al zbînţuielilor şi al vulgului.
După cazurile (aici recenzate) Dead Can Dance sau Black Sabbath, seria cvasi-resuscitărilor de trupe rock legendare continuă cu acest Sol Invictus, iepurele scos din joben după aproape 20 de ani de absenţă de către californienii Faith No More.
Renaud Garcia-Fons e o participare cu totul deosebită la ediţia din acest an a Festivalului de Jazz de la Gărîna, astfel că voi insista asupra lui cu acest articol tocmai pentru a compensa riscul de a fi uitat în umbra vedetelor de mai largă vizibilitate şi productivitate pe care le însoţeşte la această ediţie.
Există totuşi o limită pînă la care poţi neglija un val de succes autohton. Numele trio-ului Sebastian Spanache mi-a apărut cîndva anul trecut în coada stivei de albume alocate pentru cronici, apoi mi-a sărit în ochi în recomandările de final de an ale amicilor, în lista premianţilor revistei Sunete.
Sînt în general iritat de uşurinţa cu care fanul jazz ataşează epitetul „legendar“ în dreptul oricărui nume (în special ale celor care ajung să ne viziteze). În cazul basistului Stanley Clarke însă, avem o reputaţie ce intimidează orice tentativă de a căuta nod în papură.
Snarky Puppy e un pluton precoce de fusion jazz newyorkez coordonat de basistul Michael League, un macro-grup de o natură diferită de orchestra tradiţională, dar şi de big band-ul construit în jurul unei clase particulare de instrumente.
Individ versatil, hispanicul José Gabriel González trece astăzi cu succes drept artist indie suedez, iar punker-ul José Gabriel González trece cu succes drept chitarist folk, după multiple aventuri în sfere muzicale diverse, majoritatea mai puţin contemplative decît ce se aude aici.
Punînd umărul la popularitatea în creştere a formatului spoken word, poetul se foloseşte totuşi de un context instrumental pentru a-şi livra lirica într-o manieră mai eficace emoţional. În trecut, acest context era limitat la un aluat digital frămîntat în studio, însă materialul de faţă trece cu succes drept muzică în sens tradiţional.
Pînă în anii ’90 s-a testat în rock suficienţa formatului de trio, iar în anii recenţi s-a trecut la nivelul următor, cu un veritabil val de trupe-duet – de la pionieri ca The White Stripes şi The Black Keys la nume noi ca Royal Blood, Shovels & Rope ori aceşti Drenge, aflaţi, cu Undertow, abia la al doilea album.
Parcă mai mult decît în cazul altor genuri muzicale, istoria jazz-ului indică o orînduire poliamoroasă, o poveste a dragostei libertine şi pasionale, adesea în detrimentul perseverenţei şi proiectelor colaborative de lungă durată.
Revin cu acest articol la jazz-ul riguros şi algoritmic pe care l-am cam neglijat în ultimele luni, iar la unele ocazii chiar l-am acuzat de condescendenţă ori ermetism ostentativ. Cumva, The Bad Plus reuşesc în mod consistent să dezamorseze astfel de acuze.
Cea mai recentă ispravă a violonistului-fluieraş Andrew Bird e de o factură minimalistă care îi poate descuraja pe fanii instrumentului său ori pe cei care l-au perceput pînă acum pe artist strict drept un folkist ticluitor de atentate emoţionale.
După Valerinne şi Environments, propun în această rubrică o a treia dare de seamă pe marginea unui material trecut prin mîinile producătorului Marius Costache şi prin porţile studioului Next Dog, un stup productiv de muzică românească atipică, oarecum desprins de realităţile naţionale.edrf
David Eugene Edwards, fiu de predicator, a depus în cea mai mare parte a carierei sale muncă de pionierat cu trupa de country-rock creştin 16 Horsepower. Grupul stabilea în anii ’90 bazele unei veritabile mişcări muzicale contra-urbane, anti-moderne, pe contrasens cu tot ce se întîmpla în vremurile respective.
Fink e DJ-ul britanic Fin Greenall, convertit la un rock alternativ laconic, aerisit, ce aduce aminte, printre altele, de a doua parte a carierelor unor Beck, Coldplay ori Anathema, iar în momentele mai folk – de resemnarea unor clasici ai chitarei melancolice, precum Nick Drake.
La cei 30 de anişori, pentru Gary Clark Jr., pierderile amoroase nu au avut cînd să capete altă valenţă decît cea de aventuri cu adrenalină, şi e puţin probabil ca sufletul să-i fi devenit atît de timpuriu dependent de sedarea în alcool.
Vasluianca Maria Răducanu mi-a picat dragă din prima, cînd, în timpul unui YouTube party de pe vremuri, amicul Marius m-a intrigat spunîndu-mi: „Hai să-ţi arăt ce simpatice pot fi manelele“. Între timp, piesa „Cristina“, mai exact versiunea răstălmăcită de artistă, a devenit celebră.
No genre for old men, se zice despre anumite genuri muzicale, cu precădere despre punk. Chitaristul Vini Reilly a reuşit cumva să răzbească pînă dincolo de 60 de ani, o raritate pentru scena punk a anilor ’70, şi chiar să scoată albumul aici în discuţie după o serie de tragedii personale.
Canadienii Timber Timbre fac parte din generaţia three-chords-on-a-ukulele, însă se străduie să demonstreze că simplitatea nu e neapărat echivalentă cu sărăcia întru concepte şi idei. Rezultatul e un soi de folk gotic care şi-a găsit mediul propice în actuala paradigmă a pop-rockului atmosferic cu derapaje înspre oniric.
În manifestările timpurii ale carierei sale, sub titulatura Maudlin of the Well, noutatea lui Toby Driver era una de circumstanţă, trupa încercînd să importe pentru americani un sound oarecum consacrat în metalul experimental european. Strategia de repionierat s-a dovedit vizionară, astăzi stînd la baza popularităţii mai multor curente indie de dată recentă.
Cohen are beneficiul pasului de avangardă căruia s-ar cuveni să îi urmeze chiar o modă, în contrapondere cu cealaltă forţă inovatoare în jazzul european actual, avangarda scandinavă. Artistul oferă o alternativă ce pare să prindă la noi mai bine decît oferta scandinavilor, ba chiar şi decît a artiştilor consacraţi de peste Ocean.
În preferinţele mele, dintre toate sortimentele de jazz mă tem că cel trompetistic vine pe ultimul loc. Pe de o parte, cei care iau calea experimentului nu au cum să nu se rătăcească în umbra lui Miles Davis, în timp ce cei care stau pe calea dreaptă a clasicismului rămîn într-un anumit tip de sound, să-i zicem academic.
S-au adunat cîţiva ani de cînd trăiesc în Austria şi încă nu ştiu cum arată preşedintele acestei ţări. N-am televizor, ce-i drept, dar nici în România n-aveam şi asta nu mi-a protejat cortexul de contaminarea imagistică cu figurile politice importante ale ţării. În Austria, preşedintele apare pe sticlă de Crăciun, de Ziua Naţională şi la cîteva rare ocazii cînd mai mustrează derapajele grupurilor cu ambiţii de extremă dreapta.
Chitaristul suedez Ulf Wakenius e unul din clasicii jazzului scandinav, cu mai bine de 30 de ani de activitate în CV şi colaborări cu nume precum Metheny ori Oscar Peterson, însă în ultimii ani s-a retras în postúri mai pasive, bunăoară cea de acompaniator al artistei căreia i-am dedicat articolul precedent, Youn Sun Nah.
Surprinzător de puţin jazz pentru un produs al casei de discuri ACT, pe recentul disc al sud-coreenei Youn Sun Nah. Pe seama asta se poate pune succesul exploziv al materialului, unul din cele mai bine primite albume din memoria recentă, comercial vorbind, al casei de discuri şi al jazzului modern în general.
Shock rock-ul presupune o doză de despotism din partea figurii centrale, în jurul căreia se construieşte imaginea trupei. Nume precum King Diamond, Alice Cooper, Rob Zombie, Marilyn Manson ş.a.m.d., deşi au pornit din colective democratice, au evoluat în branduri centrate pe protagonistul trupei.
Pe la începuturile relaţiei mele cu rockul progresiv, mi s-a explicat că e inacceptabil să ascult Dream Theater înainte să ştiu ca în palmă discografia Yes (şi Rush). Aşa erau rockerii bătrîni, iritaţi cînd o trupă cu două albume primea din partea tineretului ignorant mai multă atenţie decît trupele cu 20 de ani de carieră în spate.
În anii recenţi, avem de a face cu o insistentă tentativă de redefinire a adjectivului „psihedelic“, din raţiuni care îmi scapă, căci cu greu reuşesc să văd beneficiile acestei naţionalizări, dincolo de faptul că există un soi de armonie fonetică în mestecarea şi pronunţarea cuvîntului, un fel de cool factor al termenului.
În bună măsură, Jack White poate fi acuzat de hipsterizarea rockului american, în sensul remixării şi respoirii unui conglomerat de elemente lăsate în plata Domnului la finele anilor ’90, din pricina umbrei aruncate peste lume de Korn şi Marilyn Manson.
După aproape 30 de ani de carieră, Dream Theater au ajuns în categoria trupelor care, în ciuda activităţii constante, mizează în bună măsură pe gloria trecutului şi pe cumulul de loialitate. Constanţa derivă din exces de conţinut pe care trupa nu vrea să-l lase nepublicat, şi prea puţin din presiunea ideilor.
De la dacii care se relaxau inhalînd cînepă fumegîndă în corturi, pînă la deciziile recente de legalizare în părţi mai relaxate ale lumii, intoxicarea cu marijuana a acumulat o istorie de susţinere şi simpatie populară.
Despre Alexandru Andrieş am mai scris cu ocazia precedentului disc şi îl prezentam atunci drept un Leonard Cohen al nostru. Celălalt material îi aparţine lui Adrian Enescu, recuperat cultural pentru o nouă generaţie de public relativ ruptă de spaţiul în care a evoluat compozitorul pentru cea mai mare parte a carierei sale.
Aceşti Riverside (alţii decît trupa prog rock poloneză cu acelaşi nume, dar ceva mai celebră) sînt una din numeroasele forme de înfăţişare ale trompetistului american Dave Douglas, fost colaborator al lui John Zorn şi membru al miniorchestrei Orange Then Blue, activă la finele anilor ’80 în aria big band experimental.
Deşi cei de la ACT sînt mai cunoscuţi pentru promovarea avangardei jazz scandinave, avem aici un caz în care au coborît puţin latitudinea – nu mult, pînă în zona baltică a Poloniei, de unde vine violonistul Adam Baldych.
Joey DeFrancesco vine din familia care ni i-a mai dat pe John (tată), Joseph (bunic) şi Johnny (frate) DeFrancesco, o dinastie de jazzeri care dăinuie de la începuturile secolului trecut şi care, prin urmare, pune mare preţ pe tradiţie.
Creat mai degrabă ca o glumă (din rămăşiţe de trupe metal încercînd să maimuţărească jazzul), conceptul grupului german Bohren & Der Club of Gore a evoluat insidios – o vreme, gluma s-a tot îngroşat, apoi a început să fie luată în serios de public, iar într-un tîrziu chiar de trupă.
Pentru buna înţelegere a recomandării de faţă, trebuie să lăsăm puţin la o parte percepţia promovată de presa muzicală modernă cu privire la semnificaţia termenului „psihedelic“ (adică diverse imitaţii de Beatles, cu ceva suport vizual în culorile curcubeului).
Urmînd tipicul trupelor world music sfătuite de showbiz-ul occidental, grupul de blues tuareg Tinariwen a reprezentat Algeria la ceremonia de deschidere a Campionatului Mondial de Fotbal din 2010. Înainte să ajungă acolo însă, membrii grupului au activat ca terorişti împotriva guvernului din Mali.
Nu exagerez dacă spun că Adrian Enescu este Vangelis al nostru, vizibilitatea sa fiind mărginită nu de talent, ci de circumstanţa geo-politică în care s-a născut şi a făcut muzică. Filmele pentru care a compus muzică nu se numesc Blade Runner, Conquest of Paradise sau Bitter Moon, ci Racolarea, Ciuleandra, Hotel de lux.
