A patra „Lună Plină“

Dilemei vechi

Festivalul, derivat oarecum din TIFF-ul clujean, nu pare să atragă masa critică necesară sustenabilităţii; aşa se face că această a patra ediţie a avut un caracter minimalist, cu doar nouă filme în program împărţite între două zile, o escapadă de week-end care să nu încurce pe nimeni, nici măcar pe tradiţionalul juriu – de data aceasta s-a acordat doar Premiul publicului, iar secţiunea de scurtmetraje a lipsit. 

Din fericire, s-a păstrat tradiţia petrecerilor nocturne la terasa Ţăruş, la adăpostul unui umbrar spectaculos luminat, cu un bar bine dotat de sponsori, iar proiecţiile, atîtea cîte au fost, nu au dus lipsă de public – nici măcar musical-ul

proiectat la finele fiecărei ediţii şi pe care publicul ar trebui de-acum să îl ştie pe de rost. Ce-i drept, parte din farmecul filmului ţine de a-l şti pe de rost, ceea ce permite publicului să participe la proiecţie mai degrabă ca la un pre-party – participanţii mai inebriaţi au început să danseze în bunul spirit al filmului, cu riscul de a-i irita pe cei care chiar voiau să-l vadă. 

Cu excepţia absenţei scurtmetrajelor, programul a fost structurat după tipicul ediţiilor precedente – cîteva hit-uri clasice, cîteva debuturi timide, care au căpătat o şansă în plus de a fi băgate în seamă, şi cîteva filme proaspete bine primite şi premiate la festivalurile de gen din ultimul an. S-a păstrat şi caracterul internaţional, evitîndu-se o concentrare excesivă pe filmul american; de aici derivă unul din punctele de atracţie ale festivalului – eterogenitatea stilistică şi tematică. Eticheta „horror“ trebuie înţeleasă în sensul său cel mai larg, reprezentînd mai degrabă plaja de emoţii stimulate de poveştile prezentate decît o gamă de stereotipuri la care se aliniază toate filmele. Sub etichetele generice de horror & fantastic sînt incluse comedii romantice, suprarealism post-Lynch, parodie, SF, ori ceea ce publicului mai preţios îi place să numească thriller psihologic. În continuare voi trece în revistă titlurile prezentate în acest an, pe categorii. 

În categoria debuturi neglijabile intră

o pastişă după

„ecranizare a unei benzi desenate care nu s-a scris încă“, în care toată echipa pare să fi fost pe cocaină, cu actorii răcnindu-şi replicile şi uitîndu-se unii la alţii cu albul ochilor. Un debut ambiţios şi proiect de familie al fraţilor Kevin (regie, scenariu) şi Michael McCarthy (scenariu, rol principal), care însă nu depăşeşte statutul de exerciţiu tehnic. Cel de-al doilea film pasabil a fost

(regia Gergö Elekes şi Jozsef Gallai), promovat drept primul

unguresc, despre un cuplu de studenţi finlandezi vorbitori de maghiară care investighează împrejurările şi împrejurimile crimelor petrecute în urmă cu o jumătate de secol pe lîngă lacul Bodom (eveniment drag fanilor heavy metal datorită popularei trupe Children of Bodom, care bate apa în piuă pe acest subiect de douăzeci de ani). Filmul suferă de numeroase probleme tehnice, pe deasupra faptului că genul

şi-a cam trăit traiul, iar oportunităţile rămase pentru inovare au cam secat. 

În categoria filme recomandabile aş încadra franţuzescul

(regia Romain Basset, premiat la Fantasporto), un delir psihedelic criptic despre o tînără bîntuită în coşmarurile sale de nechezatul şi fornăitul unui individ cu cap de cal. Filmul este, de altfel, o răstălmăcire freudiană cu uşoare nuanţe lesbiene a seriei de tablouri „Coşmarul“ ale lui Henry Fuseli şi prezintă unele similitudini cu un alt film oniric proiectat acum doi ani la Biertan,

Celălalt debut care a făcut valuri la festivalurile recente (premiu la Sitges pentru regia lui Jonas Govaerts) este filmul belgian

, despre un grup de copii-cercetaşi care se confruntă, în timpul unui exerciţiu de ghidare prin pădure, cu un copil sălbăticit. În sfîrşit, Premiul publicului de la Biertan a revenit lui

al deja celebrului autor francez de absurd ionescian Quentin Dupieux. Noul său film e o versiune amuzantă a

-ului lui David Lynch, despre un regizor aflat în căutarea unui Oscar. 

În mod tradiţional, festivalul are şi un program de clasice – pe lîngă pomenitul

care încălzeşte publicul pentru petrecerea de închidere, anul acesta am avut parte de un maraton

– filme cu creaturi ce terorizează comunităţi panicarde şi şerifi ce se scarpină în cap. Selecţia a inclus titluri de căpătîi ale subgenului, cu un focus pe creaturi acvatice: a) blockbuster-ul

cu care Spielberg se califica în anii ’70 în liga regizorilor mari; b)

– versiunea şaptezecistă, o parodie la

ce avea să îl consacre pe Joe Dante drept regizor de comedii horror (ulterior

); c)

, ceva mai puţin cunoscut decît primele două, scris (ca şi

) tot de John Sayles, unul din oamenii mari de cinema care au crescut în industria

sub bagheta legendarului producător Roger Corman. 

Festivalul a fost complementat de un eveniment paralel fără legătură directă, tabăra de dezbateri neo-stîngiste cu nume ameninţător „Pumn“, a cărei relaţie cu festivalul a fost incertă – unii participanţi ar fi intrat la cîte un film, alţii ar fi dorit un protest

anticapitalist, însă „Lună Plină“ nu e tocmai cel mai potrivit caz de eveniment

, ci mai degrabă un moft dat de pasiunea organizatorilor, iar această ediţie – o încercare inerţială de a menţine continuitatea, poate în vederea unei eventuale regîndiri a conceptului. Succesul Festivalului „Lună Plină“ pare limitat de posibilităţile de transport, limitare care nu e neapărat compensată de exotismul locaţiei – nu la fel de atractivă ca locaţia Festivalului „Anonimul“ –, chiar dacă la nivel conceptual un sat cu tradiţie medievală din inima Transilvaniei e ideal pentru un festival horror. Pînă la urmă, „Lună Plină“ din acest an a fost totuşi, pentru turismul cinefilic, un nimerit preludiu pentru „Anonimul“. Rămîne de văzut cum va evolua prin comparaţie versiunea urbană, deci ceva mai accesibilă logistic – Festivalul Dracula de la Braşov, anunţat pentru începutul lui octombrie.  

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.  

Foto: I. Rusu