Să lămurim de la început – King Pug au aproximativ la fel de multe like-uri pe pagina lor de Facebook ca mine. Vorbim, deci, de o trupă în stadiu embrionar, care a debutat în urmă cu o jumătate de an cu acest material 100% indie – făcut realmente în propria bucătărie, şi nu poziţionat astfel doar de impresarii lor.
Genul New Age a apărut ca un fel de muzică clasică a omului sărac, profitînd de progresul tehnologic care a dus la popularitatea sintetizatorului, începînd cu finele anilor ’60, şi aferenta eficientizare a costurilor de producţie muzicală.
Exceptînd filiera penticostală şi succesul unor numere pop-folk tangenţiale genului (Sheryl Crow), pentru noi, country înseamnă Johnny Cash, şi acesta preluat în conştiinţa colectivă post-mortem, cu un cover Nine Inch Nails şi un film.
Sound-ul său cald nu e tocmai potrivit sezonului, dar hindi-bluesul lui Harry Manx e un hibrid aparte, care îi va surprinde plăcut pe ascultătorii în căutare de calm şi sunete clare, curate. Moştenirea lăsată de Ravi Shankar şi alţi maeştri e adesea prezentă în forme imitative, ce conservă cît se poate spiritul tradiţional.
Tunisianul Dhafer Youssef e o prezenţă exotică în jazzul modern, mai ales cînd îşi pune ideile pe aceeaşi masă cu ale scandinavilor, cum e şi cazul materialului de faţă, pe care mai pot fi auziţi doi muzicieni recomandaţi în cadrul acestei rubrici: chitaristul Eivind Aarset şi trompetistul Nils Petter Molvaer.
E a patra cronică pe care o dedic producţiilor membrilor Esbjörn Svensson Trio, însă promit că e ultima, cel puţin pînă la vreun eveniment major. Dan Berglund şi Magnus Öström sînt rămăşiţele trio-ului condus de răposatul Svensson, o trupă-cheie în popularizarea a ceea ce azi presa numeşte postjazz scandinav.
Ravi Shankar, legendă a sitarului, a lăsat în urmă trei copii de la trei mame diferite şi toţi trei muzicieni, ceea ce spune ceva despre gena sa dominantă. Albumul de faţă este al mezinei, Anoushka Shankar, alături de care panditul a avut ultimul concert, cu o lună înainte să moară, în urmă cu un an.
Norvegianul Arve Henriksen calcă pe urmele lui Nils Petter Molvaer cu acest album pe teme global-spirituale, dedicat locurilor de închinăciune şi sărutat moaşte de pretutindeni de pe planetă.
Trăim în showbiz o perioadă a iconoclasmului mascat în pamfletărie, însă se cuvine să luăm astfel de idei drept puncte de dezbatere, mai degrabă decît sentinţe fără drept de apel. Chiar acest album este, prin coperta reprezentînd un saxofon crucificat, un pamflet la adresa complexului mesianic impregnat în industria jazz şi în comunitatea sa de ascultători.
Iată un album mai uşurel decît ceea ce obişnuiesc să prezint în cadrul acestei rubrici, dar mă aflu oarecum sub impactul tăvălugului de feminism pop ultrasexy care a scandalizat mass-media ultimelor luni (isprăvile unor Rihanna, Hannah Montana ş.a.m.d.).
Nu mă omor după genul acesta de „audiobook“, mai ales cînd subiectul discursului mă lasă rece. Nu rezonez cu tragedii din războaiele altora, de pe alte continente, cu atît mai puţin cînd cei care se văicăresc sînt chiar agresorii.
"Mă certam mai deunăzi cu un amic, cu referire la rostul muzicii electronice faţă de cea făcută cu sudoarea frunţii, cu instrumente. El susţinea că muzica electronică e singura care îţi permite să acoperi toată plaja frecvenţelor audibile şi să mai ai şi un control fin asupra schimbărilor de frecvenţă, ceea ce nici un (alt) instrument nu permite."
Albumul de faţă e o demonstraţie de versatilitate căreia unii i-au găsit eticheta de punk jazz. Poate asta sugerează mai mult zgomot decît se aude aici, dar se doreşte a fi o trimitere la dimensiunea pop a artistului şi la ideea că poate fi folosit cu succes drept momeală pentru a atrage ascultători neavizaţi în zona jazz.
Lucrurile se fac în altă parte, nu în România. Eventual, României i se dau înapoi unele drepturi de concesionare emoţională, la iniţiativa bunului-simţ al celui care face pomenitele lucruri sau prin interesul acestuia pentru a exploata zăcăminte cu care noi nu ştim ce (şi cum) să facem – o variantă spirituală a unei situaţii de tip Roşia Montană.
Gargantua e tentativa de album punk a unui cîntăreţ-chitarist de blues, ambele genuri de împrumut pe continentul australian de unde vine tînărul Ash Grunwald – altfel mare amator de plaje, surfing şi cultura stoner-folk aferentă, o configuraţie pentru care ai spune că s-a inventat mai degrabă genul surf rock.
Dimitrie Cantemir a trăit drama cercetătorului român – avînd stofă de savant mai degrabă decît de războinic, cînd politicienii vremii şi-au dat seama că gîndeşte prea mult l-au stimulat cu cîteva burse de scurtă durată la domnia Moldovei, l-au tîrît în politică şi, în final, l-au trimis pe front să-i arate că nu e aşa deştept precum se crede, cînd vine vorba de cele lumeşti.
Am pierdut socoteala anilor de cînd aştept revenirea grupului Nightlosers. Dacă s-ar fi luat vreodată în serios, ei ar fi putut să fie trupa noastră de country, probabil genul muzical din zona pop cel mai neglijat în România, ţinînd cont că superstarurile şi marile albume ale genului ajung la noi după ce artiştii mor (Johnny Cash) sau trec de 70 de ani (Willie Nelson).
Ultima dată cînd i-am spus unui american că sînt din Transilvania, a început să rîdă în hohote şi i-a strigat unui amic de la masa vecină: „Ha ha, tipu’ ăsta se crede din Transilvania!“ Apoi, către mine: „Pe bune acum, om fi noi americani, dar ştim că Transilvania e un loc fictiv.“
Legendarul basist Arild Andersen poate fi găsit adesea în vecinătatea conaţionalului său despre care am vorbit mai deunăzi, legenda chitarei jazz, Terje Rypdal
John Surman e unul dintre contribuitorii de bază ai casei de discuri ECM, avînd, de-a lungul timpului, activitate ca acompaniator (în general la instrumente de suflat) pentru nume ca Abercrombie, Bley şi Brahem (iar înainte, pentru McLaughlin), dar şi o bogată carieră solo.
Iarăşi ceva de la casa de discuri ACT, adică scandinavi, mai exact norvegieni: Morten Qvenild la pian, Roger Arntzen la bass, Pal Hausken la tobe. Iarăşi jazz meditativ, alcătuit din dueturi bass – pian. Aşadar, aviz fanilor Esbjörn Svensson Trio şi Lars Danielsson, şi publicului Festivalului de la Gărîna, care au şansa să-i vadă pe In the Country anul acesta.
Încep să se producă şi la noi albume pe care autorii lor nu vor să le vîndă, de la care nu speră nimic în sensul comercial tradiţional al industriei muzicale, ci cel mult trag nădejde că ar putea deschide nişte uşi, că ar putea asigura o oarecare vizibilitate internaţională pe canale social media.
Uitîndu-mă în urmă, observ statistic o predilecţie de care sufăr în ultimele luni, de a asculta albume solo, deşi mereu găsesc ceva de cîrcotit în privinţa lor; uneori, necinstit, chiar faptul că sînt albume solo. Deşi mai intime, adesea le găsesc ostentative şi sărace în comparaţie cu un efort colectiv.
Lindsey Buckingham e tipul din Fleetwood Mac care nu e nici Fleetwood, nici Mac, dar i-a împins pe bătrînii britanici în mainstream, în America – chiar în pop, ar spune unii – şi l-a ajutat pe Bill Clinton să fie ales în 1993, cu un cîntec de campanie (de fapt, umblă vorba că Buckingham a rămas în Fleetwood Mac la insistenţa lui Clinton).
Jocurile video au apărut în satul meu natal ca un miracol, nu doar tehnologic, ci şi spiritual. Ca toţi copiii autişti, impersonam jucăriile (cowboy şi indieni de plastic, ori jetoane reprezentînd fotbalişti) punîndu-le vorbe în gură, dorindu-mi în secret să poată vorbi.
L-am admirat pe Michael, în copilărie, pentru personalitatea autoclădită şi pentru rolul de inovator pop, cînd pop-ul era un gen care îţi permitea să faci bani bine-mersi, din conformitate şi reciclare (poate nu eram capabili de astfel de evaluări, dar, retroactiv, realizez că pînă şi copiii aşa îl percepeau, chiar dacă nu o puteau explica în aceste cuvinte).
De cîte ori aud expresia „dream logic“, îmi amintesc de dialogurile în polonă din scenele onirice ale filmului lui David Lynch, Inland Empire, scene pe care cineva a uitat să le subtitreze pentru premiera din cadrul festivalului TIFF, de acum cîţiva ani.
Dacă vreţi să vedeţi de unde se trage post-jazzul norvegian pe seama căruia am tot bătut apa în piuă în această rubrică, vă recomand Odiseea în studio şi concert a lui Terje Rypdal, un artist dintr-o altă generaţie, un album dintr-o altă generaţie decît cele despre care am mai povestit aici în context scandinav.
Pe One Life Left, Iordache ne oferă un material instrumental de saxofon grefat pe o varietate de structuri jazz şi funk, suficient de divers încît să nu plictisească, şi suficient de aerisit încît să nu intimideze un public neavizat.
Diabolus in Musica nu este doar un album Slayer, ci şi o denumire consacrată pentru un aspect pur tehnic – tritonul, rămas în istorie drept un element de structură muzicală asociat cu lucifericul, din motive neclare: poate din cauza lui Liszt, care s-a bazat pe el pentru a descrie acustic Iadul, poate din cauza atmosferei sumbre pe care o poate stîrni, ori a evitării sale persistente în muzica ecleziastică.
Cel mai recent material al baritonului indie Scott Walker se încheie cu o piesă intitulată „The Day The «Conducător» Died (an Xmas Song)“, dedicată Conducătorului nostru iubit, Nicolae Ceauşescu. Walker îi închină un colind de Crăciun care sună ca un pluguşor cîntat de Sunn O))), cu Jarboe la voce.
Jim Jarmusch, stindardul cinema-ului indie, a urmat exemplul lui David Lynch şi s-a apucat de muzică. Ca şi Lynch, a cochetat mereu cu această dimensiune şi a colaborat adesea cu muzicieni de cele mai diverse facturi – Neil Young, Iggy Pop, rapperul RZA.
Bucureştenii Valerinne sînt o apariţie extrem de proaspătă în lumea muzicală românească, cronologic vorbind. Adică s-au înfiinţat abia anul acesta, prin uniunea dintre Alexandru Das (chitară), Liviu Stoicescu (bass) şi Mircea Smarandache (baterie).
Genul world music este afectat de numeroase prejudecăţi, însă găsesc că orice prejudecată e o formă exagerată a unei observaţii care, la bază, a fost pertinentă în cel puţin o instanţă marcantă. În istoria sa recentă, ceea ce numim acum world music a cunoscut o evoluţie similară cu manelele noastre.
Philip Glass aparţine grupului celor pentru care muzica e ştiinţă, nu artă. Prin experimentele sale minimaliste, e asociat cu nume ca Steve Reich şi Terry Riley, însă, pentru că trebuia să mănînce şi o pîine, iar ştiinţa îţi bagă mai mult în cap decît în burtă, îi putem auzi compoziţiile şi pe diverse coloane sonore.
În biologie, muzică şi politică, lucrurile evoluează prin cladogeneză (cînd o specie se ramifică) şi anageneză (cînd o specie e înlocuită de o formă mai evoluată a sa). A fi mai evoluat nu înseamnă a fi mai puternic, mai deştept sau mai sofisticat, ci mai adaptabil.
Am trăit mereu frustrarea de a nu fi crescut odată cu Dead Can Dance. Am cumpărat majoritatea albumelor lor retroactiv, cînd trupa era deja un nume, mi-a fost recomandată mai mult decît am apucat să o recomand eu, n-am simţit bucuria de a o descoperi cînd nimeni nu auzise de ea şi de a o da mai departe.
Dacă acu ceva vreme mă foloseam de albumele lui Steve Reich sau de pulsaţiile electro ale lui Jan Bang pentru a indica exemple de muzică minimalistă, pentru acest material ar trebui să găsesc un adjectiv care să sugereze o categorie mai minimală decît minimalismul.
Acum că hipsterii au devenit o nişă socio-culturală recunoscută, nu chiar partid, dar nici ONG, au început să apară în sînul comunităţii facţiunile, forţele civice, trend re-setterii. Am identificat la o privire superficială două direcţii de agregare: cei care se revendică de la Malcolm McDowell şi cei care se revendică de la Amélie.
Cu flautul său şi elementele folk, Ian Anderson s-a asigurat de la bun început că muzica sa nu va putea fi judecată în contextul evoluţionismului prog rock pe care îl acuzam, în unele cronici anterioare, că ar pricinui un sound prea retro la unele trupe (în general la clasici).
Van der Graaf Generator e una din cele mai bătrîneşti şi retro trupe din şcoala de prog rock britanic. Indiferent că provin din 1970 ori din 2010, piesele lor continuă să sune de parcă ar fi fost înregistrate şi compuse în anii ’60. Un material experimentalist ca albumul în discuţie îi mai ajută să se reafirme ca trupă progresivă, însă poate e niţel cam tîrziu.
Obişnuiam să spun că sînt vreo zece inşi în România care ştiu ce vorbesc, cînd vorbesc despre horror. La ediţia pilot a festivalului de la Biertan am concluzionat că numărul a crescut între timp la vreo douăzeci (dintre care patru-cinci au fost, probabil, direct implicaţi în organizare)
Şi uitasem că Neneh Cherry, regina hip hop-ului suedez, mai există (dar şi că hip hop-ul suedez a existat vreodată). Cariera i-a fost sporadică, puţine albume şi cîteva colaborări. În a doua categorie se înscrie şi albumul de faţă, născut din ambiţia jazzerilor de la The Thing de a o acompania pe fiica lui Don Cherry, cu vocea ei răspicată de negresă scandinavă.
Printre primele experiențe muzicale pe care mi le amintesc, din fragedă copilărie, se numără înmormîntările și nunțile din sat, pe care le frecventam, forțat fiind de cutumele rurale: toți bunicii și copiii, fiecare generație cu interesul ei, trebuiau să se adune pe marginea străzii (principale) să vadă cum trece mortul, ori mireasa, după caz.
Rockul progresiv şi-a schimbat hainele de multe ori, de cînd cei trei canadieni uniţi sub blazonul Rush s-au apucat de treabă. Şi totuşi, astăzi constatăm paradoxul unei relaţii de sinonimie între „prog“ şi „retro“, un fenomen similar celui din literatura science fiction, cu care, de altfel, cei de la Rush au avut o simbioză constantă.
Ca să fiu în ton cu spiritul momentului, John Scofield amestecă pe acest album cîteva piese proprii cu cîteva „manglite“. Din fericire, în muzică e în regulă să treci compozitorii originali doar la finele booklet-ului CD-ului, în baza socotelii că interpretarea poate fi o artă în sine.
Îndrăzneala muzicii experimentale are adesea două tăişuri, cel cu care îl zgîndări pe ascultător, în speranţa că îl vei face sensibil la neobişnuitul pe care i-l propui, şi cel cu care rişti să te tai singur în palmă, cînd ascultătorul îţi percepe muzica drept o agresiune pe care nu e obligat să o suporte.
Rockul mare nu mai e de cîțiva ani inaccesibil românilor, dovadă că iar avem parte de macrofestivaluri. Avem de-a face și cu o masificare a consumului de rock în jurul unor simboluri care, deși ar fi trebuit să reprezinte independența și spiritul rebel fundamental genului, au devenit simboluri autentice ale industriei muzicale.
