Britanicii de la Portico Quartet încearcă să-şi facă un nume prin muzică de tendinţă minimalistă, texturată timid cu elemente care să o aducă în zona ambientală, apoi extinsă semnificativ cu influenţe la mare căutare în mediile eclectice britanice, adică jazz, trip hop şi electro-glitch-uri experimentale.
Un amic mi-a mărturisit că nu prea urmăreşte recenziile mele, pentru că jazzul nu e genul lui. Nici al meu, i-am zis, dar, chiar dacă mai bifez trimestrial cîte o mostră de jazz canonic cu titlu de eveniment, albume ca 301 conţin un mănunchi de genuri muzicale, uneori în aceeaşi piesă.
La aniversarea a 70 de ani, Jack DeJohnette îşi face şi ne face cadou albumul Sound Travels, un jazz de modă foarte veche, mai old school decît jazzul de modă veche, atît de old school, încît sună ca un concert live din anii ’60, poate chiar ceva mai devreme.
Walking Dark începe ca un album de jazz smucit, cam sacadat şi sincopat, în care un contrabass ciupit domină contrastul cu un pian clasic. Din mers i se alătură o baterie mai rock, ce contribuie la impresia de uşoară agitaţie. Albumul se răsuceşte pe parcurs ca o panglică a lui Moebius, cu pianul devenind dominant şi contrabasul preluînd roluri mai umile.
Am evitat o vreme albumul acesta, după ce citisem undeva că are mai mult atmosferă decît conţinut. Scrisesem deja recenzii la Jan Bang şi Bugge Wesseltoft, luasem o supradoză de Ulver şi prin urmare eram saturat de abstracţiuni norvegiene şi mixaje de sample-uri.
La un moment dat am făcut o supradoză de albume instrumentale de chitară şi de atunci n-am mai avut răbdare să ascult nici unul de la un cap la altul, decît dacă era scos de Buckethead. Mi s-a întipărit ideea că un album de chitară e făcut pentru alţi chitarişti, şi nu pentru ascultători ca mine şi ca tine.
Ansamblul de cercetaşi sonoro-spirituali Avant’n’Gard, alcătuit din Maria Balabaş (voce, claviaturi, texte), Mihai Balabaş (vioară, chitară, electronice), Călin Torsan (sufleur) şi Gabriel Bălaşa (percuţii), supraexpune tristeţea de a trăi în propria tzară pe canale comunicante sonore îmbuchetate sub sigiliul Soare Staniol.
Profit de ocazie pentru a recomanda întregul catalog al casei de discuri ACT, de la care – probabil unii cititori au remarcat – prezint albume cu oarecare regularitate, dar uit mereu să menţionez că acesta e un criteriu important de selecţie a recomandărilor.
Născut şi crescut într-o familie de contrabasişti, Christian McBride s-a spetit în slujba jazzului, din păcate în poziţii destul de umbrite – administrative, ori ca acompaniator pentru aproape oricine avea nevoie de serviciile sale, din scena americană de jazz, dar nu numai (de jazz).
Muzica lui Alexandru Andrieş îmi stîrneşte nostalgii de Costineşti postrevoluţionar şi adolescenţă în România protocapitalistă. După ce am scăpat de Ceauşescu, ne-a apucat o poftă de muzică nebună, susţinută din plin de pirateria pe atunci legală (în absenţa unei legi de profil).
Dacă ignorăm durata şi structura de EP (4 piese totalizînd 20 de minute), sînt o mulţime de asemănări între acest material şi recent recenzatul/controversatul Lulu, colaborarea dintre Lou Reed şi Metallica (revin cu a-l recomanda drept un album care creşte în timp). The Flaming Lips nu-s chiar Metallica, dar nici departe.
Ce ziceam anul trecut despre viaţa lui Gregg Allman rămîne în mare valabil şi pentru chitaristul Johnny Winter. E vorba de atribute cheie precum America sudistă, băutura/drogurile şi blues rockul abordat ca afacere de familie, alături de frate, în acest caz clăparul scientolog Edgar Winter.
O prefer de departe pe Viktoria Tolstoy stră-stră-străbunicului său, Lev Nicolaevici. Spre deosebire de acesta, e mai pop, e suedeză (de vreo două generaţii) şi nu e atît de ursuză. Nu se bazează pe moştenirea culturală a familiei pentru a-şi face un nume, în schimb se bazează pe amicii săi din lumea jazzului.
Industria muzicală şi-a schimbat în mod categoric modelele de afaceri în ultimii zece ani. Download-ul, distribuirea gratuită, văzute altădată ca păcate capitale, au devenit practici de marketing uzuale. Suportul fizic al muzicii nu mai contează decît pentru audiofili, şi doar pentru aceia care dispun de sculele necesare pentru a se bucura de diferenţa dintre vinil şi CD.
Trecut prin pictură, meditaţie transcendentală, design interior, de mobilier şi de pagini Web, David Lynch n-avea cum să nu cadă pradă şi tentaţiei muzicale. Interesul pentru design sonor este evident în toate filmele sale, la fel de important ca muzica de pe coloanele sonore respective, însă e pentru prima dată cînd iese pe piaţă cu un produs muzical propriu.
La o nuntă săptămîna trecută, un amic îşi destăinuia visul secret de a fugi din ţară. „Îţi recomand Norvegia!“, zice altul, care e deja stabilit acolo, pe un post de bibliotecar cu salariu incredibil. „Păi, şi dacă nimeresc în calea lunetei lui Breivik? „ „E gata, l-au închis, încă 20 de ani e linişte la ei, pînă îi mai sare unuia supapa.“
Pe The Tiger Lillies are mai mult sens să-i vezi în concert decît să-i asculţi acasă. Într-o anumită măsură afirmaţia e un truism, indiferent despre ce trupă sau gen muzical vorbim – contactul pe viu cu performanţa artistică are cîteva dimensiuni în plus faţă de audiţia de-acasă.
Nu e tocmai cinstit să scriu o cronică Metallica avînd în vedere ghimpele personal pe care îl am faţă de această trupă, mai ales dacă aceste articole sînt percepute ca un gir dat pentru sau împotriva ascultării albumelor discutate (aş vrea să nu fie aşa, ci să fie luate toate drept recomandări, fie că îmi plac, fie că nu).
Doctor în arte şi tehnologie, adică muzician de ştiinţă cu background în matematică şi o teză intitulată Macrostructures of Sounds, autor de eseuri de popularizare a ştiinţei muzicale sau a muzicii ştiinţifice, americanul de origine indiană Vijay Iyer este un idol al fanilor improvizaţiei şi un militant de opoziţie al celor care consideră că arta se face cu sufletul.
Nu există nici un gust sau teorie muzicală după care materialul şi artistul căruia îi dedic acest articol să se ridice măcar la nivelul genunchilor celorlalţi muzicieni recenzaţi în această rubrică (incluzîndu-i şi pe cei cărora le-am scris cronici aparent negative). Totuşi, în viaţa omului, simplu sau complicat, sărac sau bogat, la buzunar sau la spirit, „mai trebe şi de-astea“.
În următoarele luni, Bucureștiul va trebui să țină piept unei veritabile invazii de heavy metal suedez la care fanii genului de pe la noi visează să participe încă de la finele anilor `90, cînd Suedia era scena uneia din cele mai puternice explozii de diversitate metalică în muzică.
Materialul gratuit, de nici jumătate de oră, al cuplului Rodríguez-Lopéz – Frusciante conţine mai multe idei şi mai multe texturi decît albume întinse ale unor chitarişti mult mai bine situaţi pe listele şi papirusurile, ce vor fi lăsate posterităţii, privind istoria instrumentului.
Chitarele lui Steve sînt făcute din tabachere, capace de automobile şi au exact atîtea corzi de cîte e nevoie ca să cînţi blues – între una şi (pentru momentele mai prog) trei. E solitar, pare mahmur şi cred că miroase a peşte, cel puţin asta îmi sugerează salopeta sa, care îmi provoacă puseuri de sinestezie de cîte ori o văd. Prima dată cînd i-am auzit numele şi l-am văzut în fotografii, pe neascultate, am pariat cu mine însumi că e noul Tom Waits.
Anul trecut, cînd se făcea partajul Esbjörn Svensson Trio în urma trecerii în nefiinţă a inovatorului său lider, îl comparam pe basistul Dan Berglund cu Dave Grohl de la Nirvana încercînd să-şi facă un nume după decesul lui Cobain. Ei bine, abia acum e exactă comparaţia, cu ocazia albumului lui Magnus Öström care a ocupat chiar postul de toboşar în grupul lui Svensson.
Vreau, nu vreau, cu preferinţele muzicale tot în jurul scandinavilor gravitez, deşi nu o fac cu un plan anume. Întotdeauna iau contact cu muzica la recomandarea presei sau a prietenilor, iar după ce curiozitatea mă împinge spre o documentare ceva mai profundă aflu că e vorba de cîte un artist norvegian sau suedez.
Unii susţin că sexul şi muzica merg mînă în mînă. Alţii – că nicidecum, că emisiile feromonale nu fac decît să vîndă muzică goală, ori să încerce să-ţi ia gîndul de la cea bună. Ca de obicei, dau tuturor dreptate, dar am cîteva precizări de făcut.
La capătul decadei 2000, putem conchide că cele mai importante (şi mai de succes) tendinţe strategice din industria cinematografică au fost remake-urile şi ecranizările după benzi desenate. În ce priveşte prima direcţie, nimic interesant nu se poate ascunde în spatele ei, decît cel mult dorinţa de actualizare a valorilor de producţie.
Promit că e ultimul album de coveruri de care scriu, pentru o vreme, dar discul lui Nguyên Lê se detaşează categoric în rîndul acestui tip de produse. Numeroase albume de coveruri blues /jazz sînt puse în slujba promovării frăţiei dintre jazzul modern şi genuri muzicale vulgare (în sensul „din popor“) referite drept world music (care de fapt e pop-ul de altădată şi de altundeva).
Există mai multe feluri de a percepe muzica minimalistă/ambientală (deşi sînt diferenţe majore între noţiuni, voi forţa sinonimia pentru simplificarea argumentului). Există şi mai multe feluri de a o face, iar felul lui Jan Bang e unul dintre cele mai bizare: mix de fragmente de cover-uri cu improvizaţie în studio şi fragmente de înregistrări live.
La origini, garage rockul nu reprezenta un stil anume de rock, ci o împrejurare de a face rock, care îşi punea amprenta asupra soundului, prin prisma condiţiilor şi valorilor de producţie nu tocmai propice pentru manifestul artistic, dar propice pentru epifaniile şi spiritul genului.
Am avut dintotdeauna o slăbiciune pentru cultura americană sudistă, despre care continui să cred că e cel mai autentic izvor de spiritualitate americană, în sensul că e trivial, instinctual, visceral, incapabil să se cenzureze şi, de aceea, pe alocuri monstruos.
Undeva bine ascuns în întunecimile underground-ului, e un întreg curent de muzică din asta suicidală – atît la figurat, prin temele propuse şi emoţiile stîrnite, cît şi la propriu, în sensul că n-ai cum să te aştepţi să faci bani ca muzician din aşa ceva, trebuie să fii pregătit să dai totul şi să nu te alegi cu nimic, nici măcar cu o recenzie.
Abia au trecut cîteva luni de cînd scriam aici despre Kronos Quartet, dar entuziasmul mă obligă să revin asupra lor cu ocazia albumului Uniko, album care, oficial, nu-i chiar al lor (dar sună ca şi cum ar fi) şi a fost produs în 2011 (deşi lumea îl ştie de prin 2004).
Hiromi Uehara e un copil minune al muzicii japoneze, din genul celor care învaţă să cînte înainte să vorbească, ţin de mici concerte la curţile împăraţilor, unde vin toţi boierii să se minuneze, îşi sacrifică adolescenţa pentru turnee internaţionale şi uneori mor tineri din pricina surmenajului ori a faptului că au trăit pe un alt string spaţio- temporal decît noi ăştia care le sîntem umili spectatori ai focului lăuntric.
Cu privire la noul disc al lui Pedro Negrescu, am să împărtăşesc un gînd cald şi unul rece. Voi începe cu cel rece, să nu las impresia că ar fi o concluzie directă a recenziei – e mai degrabă o extrapolare de context. În Dilema veche de acum cîteva luni, dedicată „literaturii mici“, Adina Popescu observa că românii scriu de parcă s-ar lua la întrecere pentru premiile Nobel.
Pentru a evita posibilele suspiciuni privind intenţiile acestui articol, voi stabili de la bun început axioma sub acoperirea căreia voi desfăşura prezenta pledoarie: toată lumea se droghează. Sensibilitatea la termeni e dată de implicaţiile socioeconomice ale adicţiei, de măsura şi modul în care e afectat comportamentul social şi de gradul de generalizare alocat termenilor „drog“ şi „adicţie“.
Cu muzica pop românească am avut de-a lungul vieţii o relaţie complexă, de dragoste alternată cu ură. Poate cu dragostea exagerez, dar ura a fost destul de sinceră. Cred că şi dragostea, dacă mă întorc cu amintirile pînă la mijlocul anilor ’80, cînd, în calitate de comandant de detaşament al clasei, am sărutat-o pe obraz pe Mirabela Dauer.
Am fost oarecum intrigat de impresia, la prima audiţie a albumului, că ascult un audiobook. Au fost vremuri în care un astfel de material ar fi fost ars pe rug, sub sentinţa că nu se califică drept muzică. Asta sub două aspecte – unul general, ce ţine de încadrarea materialului în genul hip-hop, şi unul specific, ce ţine de cele cîteva bucăţi de...
Ca să fiu cinstit, mă simt prost scriind despre artişti ca Miles Davis. Ori Johnny Cash. Ori Bergman. Ori Dalí. Ori Homer. Sînt artişti care au trecut de mult de stadiul în care se scriu recenzii ale lucrărilor pe care le-au lăsat în urmă. Acum li se dedică tomuri întregi, se ţin cursuri despre ei prin universităţi din lumea largă, li se scriu biografii, familiile lor sînt hărţuite şi mormintele bîntuite de fani care scriu teze de doctorat despre ei.
Deşi SUA sînt, în principiu, o colonie britanică şi o mărturie a (bănuiesc) celui mai întins imperiu care a fost instituit vreodată pe Pămînt, nu puţini sînt americanii care le reproşează englezilor că nu vorbesc prea bine engleza. Am sesizat şi între jazzeri tentaţia de a asimila blues-ul ca un subprodus al jazzului.
Pentru jazz, trupe ca De-Phazz sînt ce au fost Linkin Park pentru rock: în funcţie de partidul cu care simpatizezi, fie o jignire ostentativă adusă spiritului rock, fie o poartă de deschidere a rockului spre tărîmuri mai accesibile, capabilă să atragă public nou înspre gen.
Ca fan al genului horror, obişnuiesc să tresar, ori chiar să mă bucur cînd recunosc în filme elemente care rezonează cu ceea ce ştiu deja din cultura generală, cu clasicii recunoscuţi. Spre exemplu, atacul de la duş cu cuţitul de bucătărie ori asocierea vampirismului cu vinul sînt impregnate în conştiinţa colectivă.
Noul album al lui Buckethead, Spinal Clock, mi-a provocat o serie de cugetări transcendentale pe seama noţiunii de „nişă“, ca fenomen socio-cultural. Tehnic vorbind, nişele se definesc prin raportare la majoritatea poporului suveran ce încearcă să conserve un statu quo.
Cu oarecare tristeţe în suflet trebuie să afirm că basarabenii ţin pe linia de plutire muzica pop românească (cînd zic pop, mă refer la un statut, nu la un stil ori gen anume). Fie că-i vorba de Zdob şi Zdub, familia Stratan, Ozone ori Tori Amos a Chişinăului (Alexandrina Hristov), muzica lor ia pe sus România, apoi o transcende şi invadează media pop occidentală, fără mari probleme.
Începînd cu anul 2010, luna mai a fost declarată The Zombie Awareness Month, în semn de consideraţie pentru numeroasele filme din istoria cinematografiei care descriu invazii zombie desfăşurate în luna florilor. Hotărîrea a fost promulgată de Zombie Research Society (www.zombieresearch.org), prima organizaţie nonprofit (mă rog, sectă internaţională) dedicată pregătirii omenirii pentru improbabila nenorocire.
Ştiaţi că există Premiul Pulitzer pentru muzică? Am aflat abia cu ocazia acestui recent laureat, dublul album de dubluri al lui Steve Reich. Fiind un premiu anticonservator, din capul locului, s-au gîndit, la un moment dat, să-i adauge şi o categorie muzicală.
Avishai Cohen. La primul contact cu numele m-am întrebat dacă e rudă cu Leonard, Borat, Ethan şi Joel. Se trag toţi din tulpina genetică a coheniţilor, descendenţi direcţi ai lui Aaron (fratele lui Moise) – un fel de apostoli care n-au voie să facă sex cu femei divorţate şi nici să discute cu morţii, mă lămureşte wiki.
Printre rockeri s-a consacrat sintagma „rock pentru gagici“ care, dincolo de încărcătura misogin-peiorativă (disipată totuşi prin uzură, ca în cazul etichetei punk), se referă la trupe care au o adresabilitate ceva mai largă decît nişele de connaisseuri thrash, speed, death, black sau cum s-or mai fi numind în zilele noastre. Ar intra aici trupe ca Anathema, Lake of Tears, The Gathering ş.a.m.d.
Kronos Quartet sînt dintre cei care cîntă muzică clasică nouă în anul 2010, scot albume, iau premii, merg în turnee cu autobuzul. Probabil nu se îmbată criţă şi nu sfîşie tricourile fanelor, dar trăiesc în aceeaşi industrie muzicală şi realitate contemporană ca pop-starurile de la televizor. Sigur, un cvartet nu e o filarmonică, dar nu sînt puţine nici grupurile muzicale mari care compun şi scot albume cu nemiluita.
Întotdeauna mi-au plăcut mai mult filmele cu bătăi decît poeziile, epicul decît liricul şi efectele speciale decît teatrul. În muzică asta s-a transpus printr-o preferinţă spre muzica povestită (cu voce şi, dacă nu cer prea mult, şi un pic de circ) în detrimentul muzicii instrumentale. Pentru o incursiune în jazz, preferinţele astea sînt, în general, un handicap. În această zonă, majoritatea artiştilor ori nu ştiu, ori nu vor să cînte (cu vocea).
