BD: una din ultimele speranţe ale cinematografului vizionar

(apărut în Dilemateca, anul VI, nr. 63, iulie 2011)

La capătul decadei 2000, putem conchide că cele mai importante (şi mai de succes) tendinţe strategice din industria cinematografică au fost remake-urile şi ecranizările după benzi desenate. În ce priveşte prima direcţie, nimic interesant nu se poate ascunde în spatele ei, decît cel mult dorinţa de actualizare a valorilor de producţie. Tendinţa va fi probabil îngropată de propria ambiţie, mai exact de năstruşnica idee a remake-urilor cadru-cu-cadru. Aspecte mai interesante s-au petrecut şi se petrec încă pe a doua direcţie, a ecranizărilor BD şi a convergenţei între arta cinematică şi arta secvenţială.
 
I
 
În timpul unei prelegeri pe care am susţinut-o primăvara trecută pe tema benzilor desenate, în faţa unui cerc studenţesc, am solicitat interlocutorilor să-mi spună care este cel mai vechi erou de bandă desenată pe care îl ştiu. Unul dintre răspunsuri a ieşit în evidenţă prin parţiala acurateţe şi caracterul de controversă: Iisus Christos.

Există mai multe perspective care să confirme acurateţea răspunsului. Una istorică, conform căreia omul a fost dintotdeauna bîntuit de mitul persoanei providenţiale care rezolvă probleme nerezolvabile, chiar şi prin căi ce pot părea supranaturale, hipernaturale ori doar nenaturale. Dintotdeauna, delegările şi jocurile de putere au avut loc în jurul unor astfel de persoane pe care – cu întîrziere, ce-i drept, şi într-un cu totul alt context – am ajuns să le catalogăm drept „supereroi“. Orînduiri, religii şi sisteme socio-politice de largă anvergură s-au agregat dintotdeauna în jurul supereroilor. Chiar dacă în scepticismul modern nu mai avem loc pentru manifestarea supernaturală, mitul omului providenţial a rămas unul dintre reperele fundamentale ale umanităţii. La finalul decadei trecute, numeroase topuri BD l-au declarat drept cel mai important erou de bandă desenată al decadei pe Barack Obama. Concurenţii săi, McCain şi Palin, fuseseră la un pas de a căpăta notorietatea antieroilor BD. Nu e o glumă, căutaţi titlurile lansate în preajma alegerilor prezidenţiale din SUA. La noi, această viziune asupra scenei politice nici măcar nu ţine de domeniul caricaturalului, e însăşi esenţa unei vieţi politice în care magia neagră nu se mai poate delimita de drama pensionarilor şi de atentatele subversive ale mogulilor. Catwoman, Two-Face şi Joker au devenit realităţi mult prea concrete ca să le putem considera drept concepte infantile. Trăim într-o lume a lui Kafka invadată de entităţi din universuri paralele.

A doua perspectivă are a face cu însăşi natura benzii desenate care, în ciuda denumirii destul de „pe şleau“, este interpretată adesea într-o cheie limitativă, ca reprezentînd poveşti desenate pentru copiii care nu ştiu să citească. În realitate, unul dintre cei mai importanţi promotori BD ai erei noastre a fost Biserica, cu iconografia asociată. Iisus Christos este personajul principal al cel puţin unei benzi desenate, larg popularizate de Biserică: Via Dolorosa şi cele 14 staţii ale sale. De asemenea, unele Biblii pre-gutenbergiene sînt benzi desenate adnotate sau volume decorate cu grafică secvenţială.

La urma urmei, banda desenată este exact ceea ce indică denumirea sa: o bandă cu desene, nicidecum o poveste cu Batman sau Rahan. Francezii au găsit de cuviinţă, pentru a se eschiva de la trivializarea asociată denumirii clasice, să folosească de la o vreme eticheta „artă secvenţială“, parţial imprecisă datorită faptului că secvenţialitatea nu e o cerinţă fundamentală, numeroşi autori făcîndu-şi chiar un scop din subminarea sa. Americanii au venit cu un alt termen, „graphic novel“, instituit pe la mijlocul secolului al XX-lea de Will Eisner, părintele poveştii BD cu anvergură de roman şi patronul premiilor cu acelaşi nume (Oscar-urile benzilor desenate). Americanii mai luptă cu o problemă, cu termenul „comics“, consacrat la finele secolului al XIX-lea, cînd banda desenată era promovată prin aşa-numitele „funny pages“ din ziarele duminicale. Toate aceste tentative de eschivare terminologică au devenit subiect de anecdote în lumea BD, fiind memorabilă replica lui Neil Gaiman, cînd i s-a spus că nu mai e considerat un autor de comics, ci unul de romane grafice: „I felt like a hooker who was referred to as a lady of the night.“

În eforturile de ameliorare a percepţiei maselor asupra fenomenului BD, autorul nigerian Siku a publicat în 2008 The Manga Bible, care este exact ceea ce sugerează titlul – o versiune manga a Bibliei, cu Iisus Christos în postură de samurai. Proiectul urmează cîtorva tentative similare de ilustrare a Cărţii Cărţilor în cheie manga, dar lucrarea lui Siku e prima reprezentare 100% BD a Bibliei. În 2009, legenda underground-ului BD american Robert Crumb publica propria viziune grafică asupra unui capitol biblic şi una dintre cele mai controversate lucrări BD ale anului, The Book of Genesis.

În lumina acestor observaţii, găsesc că orice curs pe tema benzii desenate moderne ar trebui să-şi înceapă argumentaţia cu rolul Bisericii. Ori măcar cu Columna lui Traian, dacă dorim să imprimăm şi puţin specific patriotic. Nu înseamnă că originile BD sînt localizate în astfel de lucrări, de aceea am specificat atributul „modernă“. Istoria propriu-zisă a fenomenului începe probabil cu picturile rupestre.

Şi totuşi, conştiinţa colectivă asimilează mai mult sau mai puţin voluntar banda desenată cu istorioarele recente adresate copiilor, avînd drept personaje principale pe Pif, Rahan, Superman sau X-men. Perspectiva, care abia acum începe să dea semne de dezintegrare, s-a fixat undeva la mijlocul secolului al XX-lea, înlocuind viziunea precedentă care echivala banda desenată cu caricatura şi umorul (originea etichetei „comics“), care, la rîndul său, a înlocuit o altă viziune consacrată la finele secolului al XIX-lea, unde se echivala banda desenată cu pornografia sau cu, principalul concurent, satira politică.

Un simptom al acestor perspective limitate este confuzia dintre mediu şi stil/gen. Banda desenată nu este o tipologie de poveste, ci un mediu de comunicare. Nu e o alternativă la romantism sau realism, nici una la basm, proză SF sau poliţistă, ci o alternativă la sunet, scriere, imagine statică sau dinamică. Nu orice muzică e jazz, nu orice carte e istorică, nu orice film e comedie, de ce s-ar aplica o astfel de alocare asupra mediului BD? Ca gen literar, ţine preponderent de dramatic, prin accentul pus pe dialog şi mizanscenă, prin structura de acte şi scene, dar nu rareori îşi asumă elemente lirice şi epice. Numeroase seriale TV de succes din ultimii ani (Lost) apelează la scenarişti BD pentru foiletonizarea conţinutului narativ, impus în industrie de ritmul de publicare şi modelul de business.
 
II
 
În 1998, în recenzia ecranizării primei părţi din trilogia Blade, criticul şi profetul cinematografic Roger Ebert făcea o observaţie care avea să marcheze următoarea decadă în cinema (în traducere aproximativă, cu referire la anii ’90): „...într-un moment în care prea multe filme sînt, sub aspect vizual, plate, filmate în stil TV, cu oameni care stau şi discută, filmele inspirate din benzi desenate reprezintă una din ultimele speranţe ale cinematografului vizionar.“ Asta după ce, în perioada interbelică şi postbelică, banda desenată fusese cea care se reinventa prin împrumutarea de tehnici cinematografice în desenarea cadrelor şi definirea posturilor personajelor.

Înainte de momentul recenziei respective, banda desenată a fost slab reprezentată în istoria cinematografiei. Dintre puţinele titluri de dinainte de 1995, au ieşit în evidenţă Superman-ul din anii ’70, apoi Batman-urile lui Tim Burton şi The Crow, restul fiind, în covîrşitoare majoritate, seriale şi filme TV de matineu. Blade şi, cu doi ani înainte, Spawn, fără a fi filme grozave, au fost totuşi primele semne ale investiţiei masive care avea să urmeze în decada 2000-2010 în ecranizarea BD. Tendinţa a fost îmbrăţişată pe toate nivelurile, de la underground (American Splendor, Ghostworld) la mainstream (Spiderman, Batman ş.a.), de la americani (producţiile Marvel sau DC Comics) la francofoni (Blueberry, Persepolis) sau japonezi (Death Note) şi va culmina în curînd cu trilogia 3D TinTin în regia lui Spielberg şi producţia lui Peter Jackson, poate cea mai influentă lucrare BD din spaţiul francofon.

E posibil ca motivele pentru care producătorii de film şi-au îndreptat atenţia spre BD să se găsească în două tipuri de criză ce ameninţau cu cronicizarea la finele anilor ’90: una financiară, de partea BD, şi alta a ideilor, de partea cinema-ului.

Întotdeauna mi s-a părut ciudată noţiunea de „criză a ideilor“ în cinematografie. Cinema-ul a demonstrat dintotdeauna că se poate descurca şi în lipsă totală de idei, mutînd accentul pe dimensiunea estetică ce îl defineşte ca formă de artă. A demonstrat şi că se poate descurca prin mai puţin merituoasele strategii de reciclare de idei sau simplificare de idei, prin ecranizări literare adresate celor care n-aveau timp sau chef de citit. Anul trecut, în cadrul TIFF (festivalul transilvănean de film), am participat la o întîlnire între scriitori şi regizori (mai mult producători, scenarişti şi cronicari) care încercau să găsească terenul comun de care ar putea profita ambele arte. Printre altele, am înţeles de acolo că nu orice text e ecranizabil şi că nu orice text e rentabil în forma vizuală. Scosul pîrlelii în producţia de film e mult mai riscant decît în producţia de carte, unde proiectele de vanitate sînt mai la îndemînă.

În literatura „normală“, scriitorul rareori scrie cu gîndul la mizanscenă, în vreme ce, în film, regizorului îi pasă întotdeauna mai mult de forţa vizuală decît de forţa cuvîntului. Banda desenată, prin faptul că are un scenariu concret şi riguros formulat după regulile genului dramatic, se pretează transpunerii în cinematic. Şi totuşi, purişti BD precum Alan Moore (guru al benzii desenate anglofone şi probabil cel mai ecranizat autor al industriei) consideră că banda desenată „autentică“ e prin natura sa neecranizabilă şi n-ar trebui să aibă de-a face cu filmul. Argumentele sale ţin de faptul că în BD textul şi imaginea ar trebui să fie complementare (fiecare să spună lucruri pe care celălalt mediu le ascunde în mod pervers, exploatînd tentaţia „neavizaţilor“ de a parcurge fie doar bulele de text, fie doar panourile grafice) şi că, asemenea altor arte vizuale statice, în BD elementele absente sînt la fel de importante ca şi cele prezente (exploatînd tentaţia cititorului de a completa mental spaţiul liber dintre panouri, din impulsul de a construi o continuitate logică). În mediul cinematic cadrele se derulează adesea prea repede pentru a suporta astfel de strategii comunicaţionale, de aici un oarecare conflict principial între fanaticii BD şi noile tendinţe de popularizare a industriei prin reprezentări cinematografice.
 
III
 
Neglijată în general de autorităţile culturale, această „A Noua Artă“ (cum o numesc francezii, pentru care e sport naţional) a suferit, comparativ cu filmul şi chiar cu literatura, un impact mult mai redus al cenzurii, al controlului executiv şi al cerinţelor de piaţă, miza politico-economică fiind mai mică. Ca şi în muzică, minimum intervenţionism dă un caracter explorator şi divers mediului. Idei care acum par inovatoare în film – noua viziune asupra lui Batman (filmele lui Christopher Nolan), westernul psihedelic (Blueberry), noua viziune asupra genului noir (Sin City, The Road to Perdition), biografiile experimentale (American Splendor), hiperbola istorică New Age (300), comentariul social mascat în film coming of age (Persepolis, Ghostworld) sau distopia politică supereroică (Watchmen, V for Vendetta) sînt inspirate de lucrări care în industria BD au apărut în anii ’70-’80 şi au ajuns în cinema cu o întîrziere medie de 20 de ani. Un factor important a fost şi fezabilitatea efectelor speciale, multe ecranizări necesitînd decoruri complet digitizate, tehnică dezvoltată abia în ultima decadă. Influenţa BD se manifestă şi în „ecranizările involuntare“ – vezi conflictul Jodorowsky-Luc Besson pe seama filmului The Fifth Element sau acuzaţiile că Matrix-ul s-ar fi inspirat cam mult din manga Ghost in the Shell.

Mi-ar plăcea să continui avîntul argumentativ cu „dacă în anii ’80 se făcea aşa ceva, staţi să vedeţi ce se întîmplă acum“, însă lucrurile nu stau la fel de bine în secolul prezent. Totuşi, nu stau nici rău.

Principala piedică împotriva creativităţii e tocmai succesul comercial auxiliar producţiilor cinematografice care au salvat editurile BD mari din criza financiară a anilor ’90, cu noi generaţii şi categorii de public atrase spre un mediu artistic de care nu ştiuseră că ar exista. Odată cu ieşirea din underground, au apărut şi autorităţile care consideră că industria BD se cuvine reglementată, iar marile corporaţii media au achiziţionat cele mai puternice edituri. Filmele BD au început să iasă aproape în fiecare lună, nu întotdeauna cu rezultat pozitiv. Le puteţi remarca la Oscar-uri sau Globuri de Aur (Ghostworld, The Dark Knight, A History of Violence), dar şi la Zmeura de Aur (Whiteout, Jonah Hex). Viziunea limitată conform căreia BD-ul ar fi echivalentul poveştilor pentru copii cu supereroi e alimentată şi de Hollywood, produsele de gen avînd o expunere sensibil superioară faţă de BD-ul liric, realist, postmodern sau experimental, deşi ponderea speciilor şi stilurilor e echitabil distribuită în industrie.

De partea pozitivă, industria BD rămîne cel mai slab cenzurat şi reglementat mediu artistic, poate tocmai datorită neglijării sale de către autorităţi, instituţii şi ministere (în ciuda tentativei guvernului SUA de a impune, la mijlocul secolului trecut, un „cod al bunelor maniere“ pentru eroii BD). Printre evenimentele marcante ale istoriei BD recente se numără primul Premiu Pulitzer acordat unei benzi desenate (Maus), apariţia primului supererou gay în mainstream (Batwoman), tentativa de reabilitare a pornografiei ca formă de artă (Lost Girls), transpunerea în BD a versurilor lui Tori Amos (volumul aniversar Comic Book Tattoo), migrarea unor scriitori consideraţi „serioşi“ spre BD (Michael Chabon, Jonathan Ames), dar şi confirmarea unor autori BD în literatură (Neil Gaiman, Alan Moore). Regizorul de teatru şi film Alejandro Jodorowsky a abandonat în anii ’90 mediile care l-au format şi s-a reorientat spre bandă desenată datorită plusului de libertate de exprimare pe care i-l oferea (şi a minusului de constrîngeri manageriale).

În România nu poate fi încă vorba de ecranizări BD, căci nu prea putem vorbi nici măcar de o piaţă BD, fanii mediului fiind organizaţi în secte masonice autiste. Sînt, totuşi, semne de deschidere, anul 2010 fiind deosebit de agitat în acest sens: organizarea Salonului European BD în România, recenta publicare a Istoriei benzii desenate româneşti (de Dodo Niţă şi Alexandru Ciubotariu), primul portal românesc dedicat fenomenului (www.salonbd.ro), ori cariera unor autori români la edituri internaţionale (de la clasici ca Sandu Florea la tineri precum Costel BD) pot oferi curioşilor dovezi importante că banda desenată începe „să se mişte“ şi la noi.