Din boschetar în superstar
● Seasick Steve, You Can’t Teach An Old Dog New Tricks, Play it Again Sam, 2011.
Vremea trubadurilor a cam trecut. Muzicienii se organizează şi se remaniază în trupe şi proiecte. Ascultătorii caută sound cît mai sofisticat, cît mai 3D şi cît mai orchestrat. Nici artiştii solo nu mai sînt solo decît cu numele, pentru a promova un brand personal; adesea muzica e făcută şi cîntată tot cu/de o trupă. „Everything had gotten pretty fancy, and it had been a long time since somebody’d come along, stamp on the ground and yell“, zice Seasick Steve. Omul vine din tradiţia lungă (dar pe cale de dispariţie) a trubadurilor americani autentici, care şi-au început cariera în cerşetorie, au cîntat la instrumente construite de propria mînă şi au făcut (probabil) sex cu Janis Joplin. Chitarele lui Steve sînt făcute din tabachere, capace de automobile şi au exact atîtea corzi de cîte e nevoie ca să cînţi blues – între una şi (pentru momentele mai prog) trei. E solitar, pare mahmur şi cred că miroase a peşte, cel puţin asta îmi sugerează salopeta sa, care îmi provoacă puseuri de sinestezie de cîte ori o văd. Prima dată cînd i-am auzit numele şi l-am văzut în fotografii, pe neascultate, am pariat cu mine însumi că e noul Tom Waits. Am avut doar pe jumătate dreptate – imaginea, spiritul şi versurile sînt din acelaşi filon spiritual, însă sound-ul e ceva mai cizelat, sub aspect strict ingineresc.
Poate prea cizelat. Tom Waits găsise sound-ul ideal care să se asorteze cu vocea sa sulfurică, formată parcă pe lîngă furnalele din Zlatna. Cu fiecare album, Seasick Steve lasă tot mai mult din aspectul cosmetic al muzicii sale la latitudinea inginerilor de sunet. Pe You Can’t Teach An Old Dog New Tricks, bluesul său sună prea curat, prea digital, prea sofisticat. Omul şi muzica sa nu se mai suprapun perfect, deşi artistul nu e o făcătură de studio, ci o bestie capturată în sălbăticie de casele de discuri. Are 70 de ani (deci e mai degrabă înaintaş, decît urmaş al lui Tom Waits) şi lucrează în muzică de o viaţă, chiar dacă albumul său de debut a apărut abia după primul infarct, în 2004, cea mai mare parte a carierei sale artistice consumîndu-se la guri de metrou şi capete de poduri. Probabil discrepanţa nu e la fel de puternică dacă începi de la muzică şi laşi „conceptul“ Seasick Steve pentru studiu ulterior. Bluesul său e cinstit şi respectă tradiţia, cu versuri autodepreciative din experienţa personală. Acuzaţia de mai sus nu se referă la un sound excesiv de pop şi modern, ci la unul prea „curat“ pentru salopeta lui Seasick Steve. Cine a cîntat pentru pita cea de toate zilele prin pasaje de metrou e dator asta să transmită prin muzica sa; or, cu acest album Steve nu o (mai) (prea) face. Versurile oferă încă unele sugestii în sensul ăsta, apariţiile live nu şi-au pierdut din impact, dar cu fiecare album a pierdut din naturaleţea brută, şi chiar vocea pare să-i întinerească în mod artificial. Altădată, Steve bocănea ritmul cu bocancul, acum are un baterist şi pe John Paul Jones de la Led Zeppelin la bass. Altădată înregistra prin hambare, acum îl are ca producător-şef pe Jack White (White Stripes, The Raconteurs, The Dead Weather). Între versurile unei piese cu titlul „Whiskey Ballad“ mă aşteptam să aud sughiţuri, iar cîntecele sale despre bătrîneţe ar trebui să îţi trezească impulsul de a-ţi verifica prostata, dar nimic din astea nu se mai întîmplă.
Nu e însă vorba de o schimbare drastică de stil – piesa „Back in the Doghouse“ e o continuare a hitului de „tinereţe“ „Dog House Boogie“, iar banjoul din „Underneath a Blue and Cloudless Sky“ sună ca pe vremuri – însă majoritatea pieselor anunţă transformarea lui Seasick Steve din boschetar în superstar. Anul ăsta a bifat toate marile festivaluri pop-rock europene, iar starurile britanice se înghesuie să colaboreze cu el. Totuşi, îmi lasă impresia că ia tot mai puţine decizii legat de cum ar trebui să-i sune muzica. Poate la asta se gîndea şi Steve cînd şi-a intitulat albumul You Can’t Teach An Old Dog New Tricks. Deşi are şanse să devină albumul blues al anului, recomand şi o regresie în trecut, printre albumele vechi: I Started Out with Nothin’ and I Still Got Most of It Left, Dog House Music sau Cheap. Cu cît mergi mai în urmă, cu atît îi simţi mai pregnant mirosul salopetei.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
