Exerciţiu de simpatie
● The Flaming Lips With Yoko Ono/Plastic Ono Band, Lovely Sorts of Death Records, 2011.
Dacă ignorăm durata şi structura de EP (4 piese totalizînd 20 de minute), sînt o mulţime de asemănări între acest material şi recent recenzatul/controversatul Lulu, colaborarea dintre Lou Reed şi Metallica (revin cu a-l recomanda drept un album care creşte în timp). The Flaming Lips nu-s chiar Metallica, dar nici departe – rockeri americani marcaţi de unele tragedii şi de căutări spirituale în direcţii greşite, vînduţi drept trupe underground şi indie de către corporaţiile care le ţin spatele şi care au inventat termenii ăştia, mereu indecişi cu privire la direcţia în care ar trebui să le apuce carierele, dar pînă la urmă băieţi descurcăreţi. Yoko Ono nu e chiar Lou Reed, e chiar mai în vîrstă decît el. Nu îmi amintesc cînd am văzut ultima dată un om de vîrsta ei dansînd. E posibil să nu fi văzut niciodată, are cu 15 ani mai mult decît Ozzy. Ştiu că am mai folosit repere din astea, dar în astfel de cazuri mi se par deosebit de elocvente. Yoko s-a învîrtit în aceleaşi cercuri ca şi Lou (şi, prin urmare, Andy Warhol), a performance art-ului newyorkez convertit în pop art cînd au început să curgă banii, apoi în experiment incomprehensibil cînd au încetat să mai curgă. Din anumite considerente, cariera lor a determinat-o mai degrabă pe a lui Lady Gaga, decît pe ale celor de la The Flaming Lips, respectiv Metallica. De aici şi senzaţia de „contra naturii“ pe care o dau aceste colaborări. Dacă în celălalt caz aveam ceva cu Metallica, aici Yoko Ono mi-era cea antipatică, însă în cazul ei nu-mi pot explica de ce. La o analiză rece, cred că de vină sînt mass-media şi fanii Beatles – ei mi-au inoculat sentimentul, au blamat-o şi demonizat-o pentru cursul ultimei părţi a vieţii lui Lennon. Cred că liderul trupei HIM e cel care zicea că e normal ca rockerii care se însoară să scoată muzică tot mai proastă, căci odată scopul atins, demersul îşi pierde sensul.
Profitînd de audiţia acestui EP, am făcut un exerciţiu de simpatie şi am realizat că Yoko Ono s-a străduit să-şi facă un nume propriu şi să nu trăiască doar din pensia de urmaş. A avut şi libertatea financiară de a face tot ce i-a trecut prin cap, însă ar fi putut face lucruri mult mai comode. Yoko Ono pare mulţumită, în trupa ei, Plastic Ono Band, cîntă şi compune cu Sean Lennon, fiul ei şi unicul purtător de cod genetic lennonian. De Revelion a cîntat în deschiderea celor de la The Flaming Lips şi cu această ocazie au lansat o ediţie ultra-rară de numai două mii de cópii a EP-ului de faţă. Pînă la urmă, materialul a ieşit şi pe alte canale, iar reacţiile par similare cu cele la Lulu: ce caută indivizii ăştia pe aceeaşi scenă, pe acelaşi disc, pe aceleaşi piese?
„The Fear Litany“ (ascultă aici) ocupă jumătate din EP şi începe ca o abstracţiune atonală, în care Yoko gîngureşte versuri din Dune al lui Frank Herbert, acompaniată de un fundal electro-noise de modă veche, generaţia Throbbing Gristle. Pe la jumătate intră în joc americanii şi reuşesc să vireze într-o direcţie mai epică şi mai uşor de mestecat. „Do It!“ începe tot zgomotos, cu Yoko Ono încercînd să-i irite pe ascultători prin repetarea enervantă a titlului piesei, însă din nou ajungi la finalul ei cu senzaţia că de fapt n-a fost deloc o mizerie, cum părea. Ceva se întîmplă din mers cu piesele astea! „Brain of Heaven“ e favorita mea, mult mai accesibilă, în stilul dream pop al coloanei sonore de pe recentul Drive. Discul se încheie cu „Atlas Eets Christmas“, un colind psihedelic cu clopoţei, corelat cu Revelionul la care s-a lansat produsul, şi totodată o piesă pop puternic contrastantă cu promisiunile hiperabstracte ale începutului acestui EP. În cele din urmă, materialul creşte semnificativ la ascultarea în surdină, texturile sînt rafinate şi subliminale, te surprinzi auzindu-le în cap fără să ştii unde le-ai ascultat. Cred că şi recentul album David Lynch a încercat ceva în această direcţie, însă experienţa muzicală a celor implicaţi aici a dus la un rezultat care se lipeşte mai uşor de ascultător.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
