Orchestra de foraj psihic

● Avant’n’Gard, Soare Staniol, self release, 2012. 

Ansamblul de cercetaşi sonoro-spirituali Avant’n’Gard, alcătuit din Maria Balabaş (voce, claviaturi, texte), Mihai Balabaş (vioară, chitară, electronice), Călin Torsan (sufleur) şi Gabriel Bălaşa (percuţii), supraexpune tristeţea de a trăi în propria tzară pe canale comunicante sonore îmbuchetate sub sigiliul Soare Staniol. Pentru obiectivele efemere ale prezentei manifestări textuale îl vom numi album, bazîndu-ne pe subţirimea sensurilor, dar şi pe capacitatea acestora de a lămuri, de a linişti, de a crea impresii de statornicie celor care-şi trăiesc viaţa la umbra şi protecţia unui dicţionar. În scopuri similare, vom folosi şi termenul muzică, chiar dacă ceci n’est pas musique, ci reflecţia unei muzici trecute prin pîlnia lui Stamate spre un univers paralel, teleportată înapoi printr-un cuptor cu microunde în ambalaj de staniol şi răcită cu puţin iaurt.

Nu întotdeauna dicţionarul meu e şi dicţionarul tău, iar în ultimă instanţă e posibil să ne putem înţelege doar dacă dăm de perete cu ele şi ne întoarcem acolo unde doream de fapt să ajungem: la spaţiul futurizat, la timpul întins în lung şi în lat, ambele legate în chingi de cîte o „Ecuaţie“ care azi e, mîine nu e, mă rog, poate nu chiar mîine, dar, orişicum, entropia e ceva pe care te poţi baza. „Nucile ceapa şi usturoiul“ deschid albumul la mijloc, lăsînd să se reverse prinos de magneziu şi lacrimi şi antibiotice spre măduva ascultătorului atras într-o capcană cu degetele prinse în uşa spre dincoace. Unde nu există „Picătură chinezească“, întrucît unicul lucru care se poate repeta, care se poate regurgita e cuvîntul DA. Victimei nu-i rămîne decît să-şi mănînce propria labă, dacă doreşte să se întoarcă în lumea lui „Ioane, Ioane“, dar nu cel pentru care toată lumea doarme, ci acela căutat de maica bătrînă cu doi dinţi în gură. Morbidul realităţii ortogonale e punctat de răstălmăcirea respectivei piese folclorice, încît, pînă la urmă, ascultătorul e îmbiat să se refugieze în capcana care i s-a întins cu toate mîinile, cu toate picioarele şi cu speranţa că nimic nu i se va întîmpla în Ţara Minunilor promisă de „Ceasul cu cuc...“, în care cucul a murit, iar locul i-a fost luat de orchestra de foraj psihic Avant’n’Gard.

Albumul îi recuperează pe Ismail şi Turnavitu în cheie hipsterească şi îi împresoară cu ambianţă lynch-iană sau lustmord-iană, iar dacă ar fi să aplicăm un şablon teozofic, avem de-a face cu o formă agresivă de satanism free jazz ce atentează la sfinţenia firescului şi imacularea bunului-simţ. Adică a ceea ce alţii numesc common sense, fiind mai reticenţi decît noi, românii, în a-i da o notă pozitivă şi a declara, astfel, un război implicit nebunului simţ pe care experimente precum Avîntul din gard încearcă să-l scoată la suprafaţă din ascultători, din martori. Să nu uităm însă că DADA nu înseamnă nimic şi totodată înseamnă nimic, şi orice tentativă de aliniere la legislaţia DADA te scoate automat de sub incidenţa ei, funcţionînd ca morcovul atîrnat între urechile măgarului mînat, astfel, înainte de o Fata Morgana bogată în caroten. Din fericire, acolo unde lucrurile par să se dezintegreze şi să producă disconfort, martorului i se oferă portiţe de evadare la adăpostul suprarealismului unde te poţi ascunde temporar din calea nimicitorului Nimic. Pînă la urmă, ceea ce ţine aici lucrurile laolaltă e tot muzica, aşa că ceea ce se deconstruieşte cu o mînă, cu o gură, se reconstruieşte cu alta, fixînd unele limite ce ţin sub control subspaţiul emoţional definit de Avant’n’Gard în metrici neeuclidiene, plasîndu-l suficient de aproape de lumea celor care cuvîntă, încît să-l facă performabil, acceptabil, îmbrăţişabil. Ura lui Tzara la adresa metodologicului şi comunicabilului e temperată de simţul liric şi eteric al tînărului grup care nu vrea să fie doar mărturisit, ci şi ascultat, depăşind statutul de bootleg band şi alegînd să iasă în lumina cotidiană cu un produs care îşi va împărţi ascultătorii în două tabere: camusienii resemnaţi că a trăi înseamnă a lăsa absurdul să trăiască şi cei care se bucură că trăiesc. 

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.