Spuma jazzului românesc?
● Premiile jazzului românesc – 2010, Soft Records, 2010.
Ca fan al genului horror, obişnuiesc să tresar, ori chiar să mă bucur cînd recunosc în filme elemente care rezonează cu ceea ce ştiu deja din cultura generală, cu clasicii recunoscuţi. Spre exemplu, atacul de la duş cu cuţitul de bucătărie, scenă profund hitchcockiană, ori asocierea vampirismului cu vinul sînt impregnate în conştiinţa colectivă, nu trebuie să fii fan al genului să le recunoşti. Altele însă, precum apariţia unei drujbe, accentul german al unui om de ştiinţă (nebun) ori o anumită replică din Exorcistul sînt de fineţe, se adresează cunoscătorilor. Dacă totuşi sînt recunoscute de neavizaţi, pot fi catalogate drept clişee, ceea ce nu ştirbeşte cu nimic bucuria recunoaşterii pentru noi, fanii genului. Noi nu vorbim despre „clişee“, ci despre „motive“, nu discutăm despre remake-uri şi regizori care se imită unii pe alţii, ci despre şcoli de gîndire, viziuni comune, arhetipuri. Cred că termenul ştiinţific este „meme“.
Din cîte înţeleg de pe acest album, jazzul românesc este victima unor meme. Cînd spun „victimă“, deja dau o conotaţie negativă, acuzatoare, de outsider. Insiderii care au decis că aceasta este spuma genului în România văd, probabil, cealaltă conotaţie, a şcolii ce a produs acest soi de jazz, la noi academic, la alţii, pe unde s-a inventat, cîntat prin cîrciumi acum 40 de ani. Desigur, decalajul e justificat, ca şi în cazul rockului: e vorba de genuri pe care România le-a adoptat cum îşi adoptă un orfan noii părinţi, nicidecum invers. Deşi sună ca o înregistrare radiofonică, Premiile jazzului românesc – 2010 este un disc adevărat publicat de Soft Records cu titlu de best of naţional, selecţie şi decizie puse în răspunderea fundaţiei Muzza (www.fundatiamuzza.ro), de altfel stimabilă în strădania de a promova jazzul românesc. Gala a avut loc în aprilie, premiile fiind argumentate prin recitaluri ale laureaţilor, la Centrul Naţional de Artă „Tinerimea Română“. Printre premianţi s-a numărat chiar Casa de discuri Soft Records, recunoscută pentru pasiunea sinucigaşă de a publica şi susţine un gen muzical care nu e chiar autosustenabil financiar prin părţile noastre. Artiştii prezenţi pe acest album sînt: Funk Factory, Alexandru Pădureanu, Sorin Zlat Trio, Alex Atanasiu, Lucian Maxim, Alexandru Man, Sorin Romanescu, Nicolae Simion, Zoltan Boros, Marius Popp Quartet şi Laurenţiu Moise Quartet. Nu sînt un cunoscător versat al jazzului românesc, aşa că nu am ce să pun pe masă ca alternativă la premiile decernate cu ocazia amintită şi reprezentate pe acest CD. Nu-mi rămîne decît să consider albumul drept simptomatic pentru felul în care sună cel mai bun jazz românesc, acordînd o încredere axiomatică în ce priveşte efortul de „a căuta destul“ al juriului condus de muzicologul Alexandru Şipa.
Primul lucru care mi-a sărit în ochi e asocierea galei şi a CD-ului de faţă cu expresii precum „partituri îndrăgite“, „veşmînt jazzistic“, „secvenţă decupată din zestrea de melodii“ (preluate dintr-un articol de promovare a evenimentului). Evident, acestea se traduc prin prezenţa pe disc a unui număr semnificativ de piese cover version precum „Nuages“ (Django Reinhardt), „Billie’s Bounce“ şi „Blues for Alice“ (Charlie Parker). Revenim cu aceasta la problema pe care am acuzat-o mai demult cu privire la spaţiul simfonic, şi anume la separarea, pe care o găsesc cam adîncă la noi, între preocuparea interpretativă şi cea creativă (să trecem, măcar de dragul ambiţiei, peste justificarea că şi interpretarea e un act creativ). Nu e nimic rău în înregistrările cover, dar aş fi vrut să aflu de pe un CD cu spuma jazzului românesc cine şi ce compune în România de o manieră inovatoare. Discul conţine suficiente compoziţii autohtone, dar cu greu le-am putut delimita stilistic de cele cover version. Piesele „proaspete“ par mai mult ţintite spre a satisface o serie de criterii didactice de evaluare prin raportare la o normă şi la o tehnică, decît o explozie de creativitate. Sau, mai pe scurt: unde se află nu-jazzul românesc, dacă nu îl găsim pe un CD best of?
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
