Minimalism psihedelic
● Omar Rodríguez-Lopéz & John Frusciante, Sargent House, 2010.
Materialul gratuit, de nici jumătate de oră, al cuplului Rodríguez-Lopéz – Frusciante conţine mai multe idei şi mai multe texturi decît albume întinse ale unor chitarişti mult mai bine situaţi pe listele şi papirusurile, ce vor fi lăsate posterităţii, privind istoria instrumentului. Albumul (sau EP-ul?) sfidează pe multiple planuri: în primul rînd, aşteptările celor care îi ştiu pe cei doi din trupele lor de bază (The Mars Volta, respectiv Red Hot Chili Peppers); în al doilea rînd, aşteptările celor care se dau în vînt după dueturi de chitară; în al treilea rînd, pe ale celor care consideră că ştiu cam ce se poate auzi pe un disc de rock instrumental, mai ales pe unul cu chitarişti. Nu şi pe ale celor care au urmărit îndeaproape cariera, o vreme paralelă, apoi frecvent intersectată, a protagoniştilor Omar Rodríguez-Lopéz şi John Frusciante. Precedentele intersectări ale celor doi au avut loc pe ultimele albume The Mars Volta (unde Frusciante apare ca muzician de studio, cu cîteva participări şi în turneele live aferente) şi pe un single din 2005 care se regăseşte integral pe albumul de faţă.
Există o serie de stereotipii şi un nedisimulat egocentrism la chitariştii rock din toate zările, determinate de diverşi factori – competiţia acerbă de a fi pomeniţi în topurile chitariştilor din toate timpurile, impresia falică pe care o lasă instrumentul în mîinile unora dintre purtătorii săi, poziţiile de lider pe care aceştia le ocupă în trupe şi în procesul compoziţional (sau, dacă mă gîndesc la cei ca Buckethead, orgoliul de a nu se adapta la contextul nici unei trupe). Le-au avut şi cei doi la vremea lor. Atît Red Hot Chili Peppers, cît şi The Mars Volta sînt trupe exhibate, care-ţi bagă degetul în ochi şi nu te lasă să le asculţi în surdină, ori să stai la standul cu bere în timpul concertelor, iar chitariştii lor sînt responsabili pentru această atitudine, în egală măsură cu vocaliştii. RHCP nu cred că mai au nevoie de prezentare la noi, MTV i-a promovat pînă la insuportabilitate. Mexicanii The Mars Volta, aceşti „hipsters out of hell“, sînt ceva mai eclectici, catalogaţi pînă una-alta drept rock progresiv, însă de o factură bizară, dacă te gîndeşti că se trage din cel mai antiprogresiv gen de rock – punk-ul (celor de la At the Drive-In, prima încarnare a trupei). Au ajuns şi ei pe la MTV, prin Billboard şi pe la Grammy, dar nu au putut depăşi un anumit prag de popularitate, armoniile lor fiind prea de pe altă planetă pentru a fi fredonabile.
În aceste condiţii, surprinde faptul că Rodríguez-Lopéz şi Frusciante alcătuiesc cel mai discret duet de chitarişti rock pe care l-am auzit, pînă la punctul în care albumul poate fi considerat ambiental. Nici un solo vitezist, nici un ping-pong de riff-uri matematice între cei doi. Totul este textură şi reverberaţii electronice ce diverg din acordurile unui jam session cu ciorne de balade. Momentele cele mai psihedelice ale lui King Crimson şi minimalismul lui Brian Eno par să fi inspirat materialul mai mult decît muzica trupelor care i-au consacrat pe protagonişti. Parcă s-a ţinut cont şi de popularul post-rock, deşi dinamica şi întinderea specifică genului lipsesc aici. Concis, materialul sună ca un album post-rock fără tobe şi bass, lipsit de epic, dar divers în texturi. Duetul trădează o faţetă pe care ascultătorii de ocazie ai trupelor de bază nu o cunosc, iar cei care au luat contact cu muzica lor doar prin filtrul selecţiilor MTV vor fi cu atît mai surprinşi. Bogatele cariere alternative (solo sau cu alte trupe) ale celor doi demonstrează în schimb versatilitatea care a făcut posibil un asemenea material. Piesele au fost înregistrate pe cheltuiala proprie şi oferite pentru download gratuit, ceea ce explică şi decizia de a aloca aproape o treime din album unui prolog şi unui epilog care nu diferă semnificativ între ele.
Aş vrea să cred că materialul e doar aperitiv pentru un viitor proiect mai consistent, dar la fel de bine ar putea fi doar rămăşiţele unor proiecte trecute. Pentru orice eventualitate, folosiţi-l ca îndrumător spre carierele solo ale celor doi chitarişti.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
