Pian vs laptop
● Bugge Wesseltoft & Henrik Schwarz, Duo, Jazzland, 2011.
Vreau, nu vreau, cu preferinţele muzicale tot în jurul scandinavilor gravitez, deşi nu o fac cu un plan anume. Întotdeauna iau contact cu muzica la recomandarea presei sau a prietenilor, iar după ce curiozitatea mă împinge spre o documentare ceva mai profundă aflu că e vorba de cîte un artist norvegian sau suedez. Pînă la un punct i-am avut şi pe finlandezi la inimă, însă, de cînd au început să exporte masiv (HIM, Nightwish, victoria shock-rock la Eurovision), tacticile de marketing le-au devenit bătătoare la ureche. Cu norvegienii însă, mereu sînt luat pe nepregătite. Nu ştii niciodată la ce să te aştepţi de la ei, vezi şi recentele tragedii civile. Au fost şi altele înainte, la fel de explozive şi apărute de nicăieri. Acum 20 de ani, acolo se cocea unul din cele mai extreme genuri de heavy metal, cu trupe ale căror membri propovăduiau filozofii bizare, deopotrivă psihedelice şi naţionalist-extremiste, vînau homosexuali, se înjunghiau unii pe alţii prin păduri şi dădeau foc bisericilor. Cîţiva ani mai tîrziu, unii dintre ei se creştinau, alţii se apucau de muzică de cameră sau electronică, iar un caz notoriu s-a dovedit a fi el însuşi gay şi s-a apucat de design vestimentar. Unii susţin că muzica rock le ia minţile, dar uite că teroristul de la Oslo asculta o compoziţie Clint Mansell de pe coloana sonoră a filmului Lord of the Rings cînd a deschis focul. Sînt oameni sofisticaţi – norvegienii. Cu jazzul, ei au cam aceeaşi abordare subversivă – l-au apucat de la un capăt, l-au întors pe dos, l-au împerecheat cu ce le-a venit la îndemînă şi i-au zis future jazz, deşi nu toată lumea le împărtăşeşte concepţia asupra viitorului genului. Eu le-o împărtăşesc. „It makes jazz fun again“, citeam pe ceva abţibild lipit pe un CD din ăsta.
Bugge Wesseltoft, fost acompaniator al lui Jan Garbarek, e unul dintre pionierii genului, dar, spre deosebire de colegii săi de conspiraţie, care parcă au mai multe sensibilităţi pop, merge pe improvizaţie. Adică foloseşte o metodologie consacrată în jazz, însă o aplică şi pe muzică electronică, apropiindu-se de ideile electroniştilor clasici nemţi. Pe albumul ăsta, responsabilul cu electrotehnica e chiar un neamţ, laptopistul Henrik Schwarz. El vine din o cu totul altă zonă – producător de muzică dance, DJ techno şi remixator de hituri Michael Jackson. Metoda e, din cîte am înţeles, următoarea: Wesseltoft bate la clape cam ce-i vine, sunetul e transferat în timp real în laptopul lui Schwarz care, tot în timp real, îl mixează şi texturează, îl pasează înapoi, iar Wesseltoft încearcă să îl prindă şi să-i dea o continuitate cît de cît logică (în logica muzicală). Apoi circuitul e reluat. În mod clar, cei doi se distrează de minune – o sugerează şi coperta. Din fericire, reuşesc să-l atragă în distracţie şi pe ascultător. Schwarz e DJ de meserie, iar cerinţa de bază a meseriei e să reacţioneze în timp real la semnalele contextului în care se află, în special la public. Wesseltoft, ca jazzer, e ceva mai introvertit, el trebuie doar să reacţioneze la propriile idei, întoarse din laptopul partenerului.
Albumul e o conversaţie între două feluri de a fi muzician, atît de opuse, încît se pretează mai degrabă la conflict decît la colaborare. Deşi l-a subminat mereu, Wesseltoft merge în general pe mîna jazzului de pian clasic, lăsîndu-l pe Schwarz să-şi facă de cap de partea celalaltă. Uneori mai pune la bătaie şi un fel de xilofon, convertit în muzică tehno de colegul său. Pentru acest album nu s-a compus absolut nimic. Totul e înregistare la prima mînă – atît în studio (probabil s-au tăiat totuşi momentele mai puţin catchy), cît şi pe scenă: apar pe disc trei bucăţi improvizate live la Köln, Luxembourg şi, cea mai importantă, de la Berlin. Acolo cei doi s-au întîlnit pentru prima dată, au urcat pe aceeaşi scenă şi au început să facă treaba asta fără nici o planificare, iar succesul prestaţiei i-a convins să mute jucăriile şi în studio, rezultatul fiind albumul în discuţie. E şi ăsta un fel de a face muzică. Dacă mi l-ar fi povestit cineva, aş fi pariat împotriva lui. Rezultatul de pe disc, însă, e cu totul surprinzător.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
