Muzică din popor
● Johnny Winter, Roots, Megaforce Records, 2011.
Ce ziceam anul trecut despre viaţa lui Gregg Allman rămîne în mare valabil şi pentru chitaristul Johnny Winter. E vorba de atribute cheie precum America sudistă, băutura/drogurile şi blues rockul abordat ca afacere de familie, alături de frate, în acest caz clăparul scientolog Edgar Winter. În cazul fraţilor Winter mai avem şi un incident bizar – scandalul iscat atunci cînd aceştia l-au dat în judecată pe autorul texan Joe Lansdale (tot de-al lor) pentru că i-a reprezentat în cîteva lucrări ale sale drept un cuplu de folkişti canibali, mutanţi şi albinoşi. Primul şi ultimul aspect reflectă realitatea, însă atributele din mijloc au fost puse pe seama parodiei (în plus, pe personajele din carte le chema Edgar şi Johnny Autumn).
Să trecem însă peste picanteriile rurale texane, căci Roots se anunţă a fi unul din albumele (de coveruri) esenţiale ale noului deceniu în blues. Prima impresie mi-a fost că materialul e răspunsul la o mănuşă aruncată de Gregg Allman cu albumul său tot de anul trecut (Low Country Blues) – la Winter vedetele nu sînt doar piesele atent selectate de la patriarhii genului, ci şi muzicienii pe care i-a invitat să aducă prinos de solouri, unii convocaţi chiar de prin cercul lui Allman. Cei doi colegi de generaţie, bîntuiţi de spectrul finalului de carieră, cu pletele ca neaua, ambii propulsaţi cu contribuţia importantă a cîte unui frate, au dorit să îşi pună o amprentă definitivă (vezi nominalizările la Premiile Grammy pe 2011) asupra a ceea ce se pretinde a fi un nou gen muzical – „roots rock“. O vreme ai impresia că asculţi un album instrumental, deşi nu e – aproape toate piesele au versuri, însă vocea cam stinsă a lui Winter şi faptul că unele piese sînt destul de frecvent reciclate împinge strofele în umbra virtuozităţii instrumentale a clasicului în viaţă şi a echipei de invitaţi care aglomerează discul cu solouri şi duete de mare efect. Johnny Winter le dă mînă liberă, căci lucrează cu profesionişti ai tărîmului bumbacului.
Preferatul meu e clăparul John Medeski (l-am mai bîrfit ca parte din Medeski, Martin & Wood), care acompaniază bluesul de jale „Come Back Baby“, apoi muzicuţa lui John Popper (Blues Traveler) pe „Last Night“. Urmează Edgar Winter, la rîndul său cu o carieră solo întortocheată, care îşi ajută fratele cu saxofonul pe extrem de uzata „Honky Tonk“. Dintre amicii lui Gregg Allman participă recenţii nominalizaţi la Grammy: Warren Haynes şi soţii Derek Trucks – Susan Tedeschi. Cea din urmă îl acompaniază pe Winter într-un duet vocal, pe „Bright Lights, Bright City“ (Jimmy Reed în original), în timp ce soţul său, copil minune al blues-ului, contribuie cu solouri de chitară pe „Dust My Broom“ (popularizată de Elmore James). Chiar şi fratele lui Gregg, răposatul Duane Allman, primeşte un omagiu de la locţiitorul său, Warren Haynes, pe piesa „Done Somebody Wrong“. Metalistul Paul Nelson contribuie pe „Short Fat Fannie“ şi totodată produce albumul, cu un sound complex, dar curat, lipsit de experimente, însă şi de platitudinea de care e acuzat tot mai des mogulul producătorilor de blues, T-Bone Burnett. Hitul „Got My Mojo Workin“, popularizat cîndva de Muddy Waters, are aici parte de o versiune foarte rock, unul dintre vîrfurile albumului, alături de o versiune la fel de energică a hitului chuckberryan „Maybellene“.
Remarc faptul că se vorbeşte tot mai des despre acest „roots rock“ ca fiind un gen muzical aparte, o (relativ) nouă găselniţă a inventatorilor de etichete. Albumul lui Johnny Winter conţine esenţa genului – muzică din popor născută prin hibridizarea jelaniei sclavagiste cu veselia confederată, efervescenţa religioasă şi versuri despre probleme lumeşti. Şi multe coveruri, căci pînă la urmă asta urmăreşte muzica roots – propăşirea moştenirii muzicale a strămoşilor. E ciudat totuşi să vezi cum rockul, privit altădată ca un semn al modernizării brutale a muzicii, a început să capete această funcţie conservatoare, de recuperare a nostalgiilor şi prezervare a unor artişti la care fiecare album ameninţă să fie ultimul.
Johnny Winter va concerta pe 23 februarie în cadrul Festivalului Internaţional de Blues de la Sighişoara (23-25 februarie). Mai multe pe www.blues-festival.ro.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
