Chimie organică dark
• The Kilimanjaro Darkjazz Ensemble, From the Stairwell, Denovali, 2011.
Numele trupei The Kilimanjaro Darkjazz Ensemble şi grafia în care e scris pe copertele albumelor sînt bine alese – dubios, sexy şi gotic în acelaşi timp –, menite să creeze aşteptări neclare, alunecoase. Dă semne că ar avea legătură cu jazzul, dar nu e chiar jazz. E dark jazz.
Probabil amatorii de virtuozităţi şi tehnicalităţi vor fi dezamăgiţi dacă se lasă furaţi de asocierea cu jazzul, care aici e doar pretext pentru o muzică preponderent instrumental-atmosferică, de tip soundtrack horror, sumbră şi lugubră, abia punctată pe alocuri cu improvizaţii free jazz nu prea îndrăzneţe, dar nici lipsite de miză. Una din piese se numeşte „Giallo“, omagiu adus subgenului horror cu acelaşi nume (şi muzicii pe care a consacrat-o) promovat de italieni în anii ’70 prin pionieri ca Dario Argento. De altfel, nucleul grupului, cuplul olandez Jason Kohnen – Gideon Kiers, şi-a început cariera cu coloane sonore pentru horror-urile expresioniste mute ale anilor ’20-’30. Uneori e muzică ambientală, dar nu în sensul strict, accentul nu e pus totuşi pe susur de ape, ciocănit de pietre şi suflu de vînt, ci se şi cîntă efectiv, chiar dacă la un pas lent, care se cere acompaniat de imagini (nelipsite din prestaţiile live). Unica piesă pur ambientală se numeşte „Cocaine“, iar ambianţa e mai degrabă viscerală, intestinală, decît environmental. Titlul se poate corela cu experienţa liderului Jason Kohnen în grupul de pionierat stoner rock Celestial Seasons şi, probabil, nici faptul că numele său de scenă e Bong-Ra nu-i o coincidenţă. Tot pe coordonate ambientale se şi încheie albumul („Past Midnight“), dar aici nu mai e vorba de colaj de efecte electronice, ci de o ambianţă instrumentală, îmbrăcată în cacofonii free jazz discrete, subordonate obiectivului general de soundtrack sinistru.
Deşi e rezultatul unei munci de DJ, îndelung doftoricită în studio, muzica celor de la TKDE are suficientă chimie organică (adică oameni, pian, trombon şi alte instrumente), încît să poată fi prezentată şi live, condiţii în care trupa se prezintă drept The Mount Fuji Doomjazz Corporation, cu o structură puţin diferită şi muzicieni de ocazie invitaţi să contribuie cu improvizaţii doom sau cu părţi vocale (neesenţiale, în sensul că nu sînt voci de prim-plan, ci îngînări atmosferice şi şoapte vampireşti). N-am văzut proiecţiile video cu care trupa îşi augmentează concertele, dar m-aş aştepta să văd femei aruncîndu-se prin vitraliile unei biserici, unghii scrijelite cu lama de ras şi fecioare despletite alergînd de-a lungul unei faleze prin furtună.
E destul de la îndemînă să faci muzică de ambianţă, mulţi începători se ascund în această zonă comodă din punct de vedere al solicitării tehnice, al cerinţelor de meşteşug muzical, adesea şi al ideilor. Se experimentează adesea la nimereală, fără vreo viziune, şi se păstrează pasajele interesante din multe ore de amestecat lingura în oala de sunete. Uneori, cei care se încăpăţînează suficient ajung să o transforme într-o formă de minimalism şi să facă o carieră din asta – anii ’70 şi ’80 au dat cîţiva pionieri care au făcut cam tot ce era de făcut în domeniu, cei drept venind din zona electronică (mă gîndesc la Coil şi la trupele înrudite). TKDE împrumută destule din zona aceea, dar nu pot fi acuzaţi de lipsă de viziune, deşi o datorează în mare parte unui anumit tip de experienţă audiovizuală ce vine din cinematografie.
Undeva bine ascuns în întunecimile underground-ului, e un întreg curent de muzică din asta suicidală – atît la figurat, prin temele propuse şi emoţiile stîrnite, cît şi la propriu, în sensul că n-ai cum să te aştepţi să faci bani ca muzician din aşa ceva, trebuie să fii pregătit să dai totul şi să nu te alegi cu nimic, nici măcar cu o recenzie. Norvegienii Ulver sau Manes, nemţii Bohren & der Club of Gore sînt exemple din aceeaşi oală, deşi nu-s sigur că îmi serveşte analogia, nu cred că sînt mult mai celebri decît TKDE. De fapt, nu ştiu dacă poţi fi celebru în genul ăsta de muzică. Poate e mai bine aşa, ca ascultător îmi dă impresia de frăţie secretă, împărtăşită doar de cunoscători, de parcă muzica e cea care m-a ales şi nu eu pe ea.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
