Banjo dadaist
● Buckethead, Spinal Clock, TDRS Music, 2010.
Noul album al lui Buckethead, Spinal Clock, mi-a provocat o serie de cugetări transcendentale pe seama noţiunii de „nişă“, ca fenomen socio-cultural. Tehnic vorbind, nişele se definesc prin raportare la majoritatea poporului suveran ce încearcă să conserve un statu quo. Nişele sînt alcătuite din cei care chestionează acest statu quo, asigurînd avangarda (dar şi ariergarda) exploratorie, manifestîndu-se în cele mai diverse contexte – orientare politică, sexuală, culturală. Evident, şi în muzică. Unul din necazurile cu care se confruntă nişele este viziunea bidimensională asupra clopotului lui Gauss, conform căreia clopotul are doar două extreme – cea din stînga şi cea din dreapta. Ori omul are prostul obicei ca atunci cînd lucrează cu două variante să le valorizeze în bine şi rău, dezirabil şi indezirabil. Probabil această viziune are rădăcini în metodica pedagogică, unde notele acordate elevilor şi distribuite în maniera lui Gauss scot în evidenţă o majoritate naturală de mediocrităţi şi două minorităţi deviante – cea bună, a elevilor excepţionali, şi cea rea, a celor mai săraci cu duhul. O consecinţă imediată a viziunii bidimensionale e să consideri nişele ca fiind diametral opuse şi, nu rareori, chiar membrii acestora încearcă să se delimiteze de alte nişe profitînd de o astfel de opoziţie artificială. În realitate, un clopot nu are nici o extremă, ci doar o margine circumferenţială care reprezintă, în raport cu centrul, atîtea minorităţi cîte puncte are un cerc.
Există o mulţime de contexte şi raţiuni conform cărora acest album al lui Buckethead e de nota 2, treci înapoi în bancă şi gîndeşte-te la ce-ai făcut. Există la fel de multe contexte şi raţiuni după care Buckethead se numără printre cei care fac ca muzica modernă să se mişte – dacă îl consideri ariergardă, e dintre cei care împing din spate, dacă îl consideri avangardă, e dintre cei care trag restul lumii după ei. Să-i acordăm credibilitate de avangardist, ţinînd cont de faptul că a fost descoperit de John Zorn are mai multe albume decît ani petrecuţi pe acest Pămînt, din cele mai variate genuri, atît de unul singur cît şi drept colaborator, inclusiv al unor nume populare precum Guns’n’Roses (chiar pe Chinese Democracy) sau Viggo Mortensen (ca acompaniament pentru recitalurile sale de poezii) şi o sumedenie de contribuţii pentru soundtrack-uri hollywoodiene. Era cît pe ce să-l vedem şi în trupa lui Ozzy Osbourne, dar Ozzy l-a respins din cauza refuzului de a-şi lua de pe cap găletuşa KFC care i-a dat numele de scenă şi care i-a provocat unele necazuri juridice cînd a afirmat că muzica sa e un protest împotriva maltratării găinilor de către marile corporaţii.
Pe numele său adevărat Brian Carroll, chitaristul Buckethead a ajuns destul de devreme la concluziile că nu poţi trăi într-o nişă ca unic locatar şi că în general nu e sănătos să te limitezi la o nişă, nici măcar de dragul consecvenţei principiale. De aceea se numără printre artiştii faţă de care e o flagrantă injustiţie să-ţi faci o opinie în baza unui singur album. Mai ales un album ca Spinal Clock, unul din cele mai neprietenoase şi jazzy ale lui Buckethead, încă de pe copertă sugerînd că materialul s-a născut din hernia de disc suferită de artist în urmă cu cîţiva ani. Deşi consacrat drept chitarist (prezent în numeroase topuri all-time ale instrumentului), pe Spinal Clock avem de-a face cu o suită de solouri minimaliste de banjo, de diverse calităţi, atît improvizat-dadaiste („Spinal Cracker“), cît şi melodice („Skeleton Dance“), dar mai mult din prima categorie.
Pentru un nou venit în lumea lui Buckethead, găsesc că albumul Spinal Clock trebuie ascultat obligatoriu împreună cu alte două discuri produse de artist în 2010: Shadows Between the Sky, un material de şlagăre rock cu iz de colinde şi Captain Eo’s Voyage, un material space rock şaptezecist dedicat lui Michael Jackson. Deşi toate trei sînt produse instrumentale, reuşesc să-l poziţioneze pe artist în trei nişe „atît de opuse“, încît zguduie temeliile percepţiei bivalente asupra devianţei şi experimentului.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
