John Zorn arată ca Woody Allen în pantaloni de camuflaj şi are o discografie de competenţa Guinness Book: peste 400 de albume compuse şi/sau cîntate în aproape 60 de ani (presupunînd că şi-a început cariera de improvizator free-jazz încă de la naştere). În lumea jazz, Zorn e cam ce e Mike Patton pentru lumea pop-rock.
Guns N’Roses vin să-şi promoveze albumul de acum doi ani, Chinese Democracy, care a ocazionat multiple recorduri: cel mai amînat şi mai scump album rock din istorie (15 ani de tergiversări şi costuri aferente), cel mai lung concert GNR în primul turneu promo (aproape patru ore) şi un număr mare de concerte întrerupte datorită sticlelor aruncate din public. Probabil şi cel mai lung turneu de promovare – dacă producţia albumului a durat 15 ani, cît poate să dureze promovarea sa?
Dincolo de numele dificil de reţinut şi de tastat, mai există şi alte asemănări între Kammerflimmer Kollektief şi pionierii muzicii experimentale germane, Einsturzende Neubauten. Dar şi suficiente diferenţe, încît tinerii să fie mai mult decît nişte epigoni. Asemănările vin din natura experimentală cu specific german a muzicii, diferenţele – din faptul că nu e atît de experimentală pe cît indică prima impresie.
Mă întreb dacă Herbie Hancock ştie ce piese se află pe acest album. E un album cover version, cu piese culese de la Bob Dylan, Beatles, John Lennon, Sam Cooke, Bob Marley, Peter Gabriel şi unii mai obscuri. Teoretic, cînd faci un album de coveruri, îţi alegi piesele.
Trebuie să fie al naibii de greu să faci muzică în România. De trăit din muzică nu se pune problema, e o umilinţă majoră să explici mereu părinţilor de ce faci vocalize în dormitor, în loc să-ţi găseşti o slujbă onorabilă. Să te apuci să şi cînţi altceva decît hip-hop, manele şi dance e demenţă curată.
Ca mai toată scena nu-jazz, Tonbruket e o trupă de festival mai degrabă decît una de studio. Diferenţele între album şi concert sînt majore, şi nu din pricină că trupa îşi augmentează spectacolul cu vreo formă de circ auxiliar, dialog cu publicul şi felurite năzbîtii. E vorba în primul rînd de o diferenţă de sound între înregistrare şi „pe viu“, o diferenţă care iese în evidenţă la stilurile muzicale curate, fără distorsiuni agresive.
„Un om se duce într-o zi la doctor. Viaţa i se pare aspră şi crudă. Spune că se simte singur într-o lume ameninţătoare, unde nu-l mai aşteaptă nimic, decît vagul şi incertul. Doctorul îi spune: «Tratamentul e simplu. Marele clovn, Pagliacci, a venit în oraş. Du-te să-l vezi. Asta ar trebui să te-ajute.» Omul izbucneşte în lacrimi. «Doctore, spune el, eu sînt Pagliacci».“
Am zis că e important să recenzez albumul lui Serj Tankian în lumina iminentului concert pe care îl va presta în cadrul festivalului sibian Artmania, unul din cele mai respectabile evenimente rock middleground de pe la noi. Sarcina este însă una dificilă, căci nu am nimic bun de zis despre albumul ăsta.
După unii, Sonisphere este cel mai mare eveniment care a avut loc în România. Un fel de finala Ligii Campionilor (fără echipe româneşti, cel mai probabil). Poate chiar mai mult, o comparaţie corectă ar fi cu un weekend în care vineri e finala Ligii, sîmbătă finala Campionatului Mondial, iar duminică pogorîrea Sfîntului Duh.
S-a generalizat o falsă impresie cum că zona underground e zona spiritelor libere, implicit a artei adevărate. Că oricine scoate capul deasupra e suspect de a produce cultură de consum, ori mai rău. Aura asta idilică a zonei underground e relativ uşor de păstrat faţă de cineva care n-are habar ce se întîmplă în genunile alea, faţă de cineva care nu ştie cîte dihănii se agită prin catacombele artei „necomerciale“, pe principii exact la fel de capitaliste ca şi la nivelul, să zicem, al lui Britney
McFerrin practică un jazz de cu totul altă factură decît cel despre care am povestit în ultimele articole. Sînt tentat să-i spun jazz onomatopeic, deşi există cu siguranţă etichete mai academice decît asta. Clipurile pe care le-a filmat de-a lungul carierei descriu mai corect la ce mă refer.
Primul lucru care mi-a venit în minte ascultînd albumul Ali and Toumani al cuplului Toumani Diabate-Ali Farka Toure a fost o scenă din filmul True Romance, în care unui mafiot sicilian i se relevă faptul că latinii mediteraneeni (şi implicit mafioţii sicilieni) sînt urmaşii africanilor care s-au încrucişat cu femeile din zona Mediteraneană, în timpul numeroaselor invazii şi expediţii istorice prin sudul Europei.
● Nik Bärtsch’s Ronin, Holon. Artistul îşi cataloghează muzica drept zen funk sau ritual groove. Prima ar fi o etichetă potrivită pentru ce se aude pe album. A doua ar fi mai aproape de varianta live.
● John McLaughlin and The Fourth Dimension, To The One, Mediastarz, 2010.
Nu prea văd sensul unui articol-recomandare legat de John McLaughlin. Cei care ascultă genul l-au deificat demult, l-au colecţionat, l-au încadrat în majoritatea topurilor cu cei mai mari chitarişti din toate timpurile.
Jazz este genul de etichetă care face deservicii stilului pe care îl reprezintă. La fel stă treaba şi cu alte etichete – rock, SF, world music – termeni cu încărcătură semantică aparent limpede: chitare, nave spaţiale, respectiv camerunezi cîntînd la campionatele mondiale de fotbal.
Există genuri muzicale care îmbătrînesc mai frumos decît altele. Într-o anumită măsură, muzica metal, muzica electronică, muzica disco/pop se ridează destul de uşor, le cade faţa, li se subţiază buzele, odată cu trecerea anilor. La un album metal poţi să afirmi cu o probabilitate destul de mare în ce decadă a fost produs/compus, fără a şti măcar cine cîntă.
În urmă cu doi ani ajunsesem la concluzia că, în ce priveşte concertele din România, trupele favorite ale rockerilor maturizaţi şi cultivaţi după Revoluţie se cam terminaseră....
Recent a avut loc relansarea revistei bilingve Otaku, eveniment găzduit la Cluj de simpatica ceainărie japoneză "Yume", una din locaţiile-chist ale oraşului, care încearcă să acumuleze public prin foc...
Blind Guardian ne vizitează la Arenele Romane, pe 18 mai, prin intermediul serviciului managerial prestat de Fundaţia Aquarius, o uşoară deviere de la politica generală a fundaţiei ce părea orienta...
Adolescentul român revoltat cultural şi-a asumat în ultimii 15 ani roluri de victimă, erou şi elită, în prima fază din pricina împrejurărilor culturale şi financiare potrivnice, în a doua fază ca o...
Pe 9 decembrie, la Sala Palatului, Therion concertează pentru prima dată în carieră cu o orchestră simfonică (100 de instrumentişti) şi un cor de muzică clasică (70 de corişti)....
Cluj-Napoca pune umărul, în perioada 6-7 octombrie, la asaltul muzicii metal din România anului 2006, cu un set de trei trupe ale căror cariere tatonează marginea prăpastiei: finlandezii Catamenia,...
Cvartetul de violoncel-rock Apocalyptica ne vizitează ţara - miercuri, 31 mai, la Arenele Romane - pentru a doua oară în contextul unei abundenţe de manifestaţii rock amintind de seria concertelor ...
Some kind of monster / Un fel de monstru (SUA, 2004), de Joe Berlinger şi Bruce Sinofsky, cu Lars Ulrich, James Hetfield, Bob Rock, Kirk Hammet, este un documentar despre Metallica, decretată de MTV d...
Pe intervalul sensibil al ultimilor ani, curba utilităţii marginale în consumul de muzică rock s-a abruptizat în aşa hal, încît era cît pe ce să nu aflu de concertul Clawfinger din cadrul Festivalului...
