Cioran, Rimbaud şi taverna gotică
La Cluj, rockerii au fost mai prigoniţi de soartă decît în celelalte centre academice ale ţării. Barul "Gothic", iniţiativă a unui hocheist rus la capăt de carieră, şi-a văzut porţile sfărîmate de invazia otomană a manelelor. Atunci cînd în alte oraşe apăreau primele magazine şi baruri de profil, rockerii clujeni erau în exod, asemenea poporului lui David alungat din Egipt. La ora 10 seara, aşteptam cu mîinile îngheţate să traversăm Marea Roşie cu autobuzul spre un cartier extravilan unde un bar cu probleme de marketing dădea frîu liber desfăşurărilor culturale sectante şi traficului cu alcool evazionist. Noroc cu doamnele rock gătite în negru de bal care salvau imaginea de la aparenţa unei deportări. Am ezitări în a merge cu rememorarea pînă mai timpuriu, cînd un bătrînel din Dîmb ne închiria veranda pentru audiţii Metallica în grup şi judecăţi masonic-cenacliere asupra pericolelor provenind din alianţa capitalismului cu creştinismul. Asta se întîmpla cu mult înainte să ne alăturăm din mers lui Horia Moculescu în lupta împotriva manelelor şi să fim daţi jos din tren, tot din mers, sub acuza satanismului, termen-cheie folosit pentru a panica miliţiile educaţiei şi populaţia vigilentă. Astăzi, la Cluj, lucrurile încep să se conecteze la matricea Occidentului. Astăzi, chestionarea în absenţă a autorităţilor de orice fel, de la Dumnezeu la diriginte, poate fi desfăşurată în centru, la Cafeneaua "Umbra de Noapte" ("Nacht Schatten"). Marele neajuns e că umbra nopţii se întinde doar pînă la ceasul 12, din pricina vecinilor. "Umbra de Noapte" este rodul ambiţiilor unui cuplu habsburg care şi-a propus să aducă la Klausenburg spiritul subculturii gotice germane. Un potenţial Cenaclu "Flacăra" sinistru, zugrăvit în roşu hemoglobin, luminat obscur şi ocolit la distanţă de neavizaţi. Fiinţe palide picurate cu ceară citesc la lumina roşie reviste pseudocosmopolite privind lifestyle-ul gotic: de la vestimentaţie pînă la teste de personalitate (dificilă) şi anunţuri privind evenimentele mondene ale acestei nişe culturale. Punctele forte sînt biblioteca şi faptul că, dacă te însoţeşti cu un partener de acelaşi sex, nu-ţi poartă nimeni pică. Rockerii homofobi s-au văzut nevoiţi să îşi încalce principiile de perpetuare a speciei pentru a nu fi nevoiţi să îngheţe cu nasurile lipite de unicul geam de la stradă, deopotrivă aburit şi emanant de antilumină. Dacă ai impresia că se dau peste cap linguri de jăratec, priveşte mai atent: sînt cuburi de zahăr arse în absint, deocamdată produsul legal cel mai apropiat de drogurile recreative care i-au inspirat pe Rimbaud, Poe sau Wilde. E o casă a toleranţei, dacă mai e posibil să apelez la sensul propriu al acestei expresii, un loc al trecerii cu vederea în care mediul claustrofob, de dimensiunile unei cripte aerisite, îi obligă să se aşeze la aceeaşi masă pe rockerul de piatră, om al hiperbolei şi epicului, şi pe fragilul neoromantic, consumator de lirism, metaforă şi muzică electronică de peşteră. Îi poţi vedea aruncînd cu nume de trupe unul în altul, recomandîndu-şi reciproc Cioran şi subliniind cu pixul articole din cataloagele bibliotecii. Îi vei auzi rostind neobosit expresii ca "ar trebui să" ori "n-are nici un rost" şi negociind criterii de validare individuală alternative celor propuse de cotidianul steril. Poate îi vei surprinde notînd un vers în carneţel în timp ce la masa vecină se joacă skandenberg printre sticle de bere - un tablou pestriţ care surprinde dezvoltarea atrofiată, "la umbră", a unor pop-culturi atipice Estului Europei. E vorba de culturi care, luptînd împotriva mercantilismului, şi-au retezat singure şansele de promovare, astfel că, la ani buni de la Revoluţie, le regăsim încă la un persistent şi ambiţios început de drum.
