Nişte monştri metalici
Some kind of monster / Un fel de monstru (SUA, 2004), de Joe Berlinger şi Bruce Sinofsky, cu Lars Ulrich, James Hetfield, Bob Rock, Kirk Hammet, este un documentar despre Metallica, decretată de MTV drept "cea mai mare trupă heavy-metal". Cu premiera la sfîrşitul anului trecut, Some kind of monster devine primul rockumentar distribuit în România (de Transilvania Film). Povestea care urmează nu se doreşte a fi o argumentare, ci o confirmare a faptului că orice ni s-ar întîmpla, s-a întîmplat deja şi altora. Toţi fraţii bunicii mele au plecat în război, însă s-au întors cu unul mai puţin. Nimeni nu ştia pe ce front rătăcise, iar mărturii care să-i ateste moartea nu apăreau. Desigur, familia s-a bucurat să-i vadă pe ceilalţi fraţi sănătoşi şi totuşi bunica ieşea amărîtă în fiecare dimineaţă pe vîrful unui dîmb pe care copiii îl foloseau ca pîrtie, iar femeile - ca loc în care să-şi aştepte bărbaţii, căci de acolo puteai să vezi şi drumul care venea din Ucraina, şi cel care ducea în Ungaria. Zilele treceau pe măsură ce îngrijorarea era înlocuită cu o neagră certitudine. Bunica, în loc să mulţumească cerului pentru fraţii care s-au întors, continua să-şi petreacă vremea aşteptînd în praful uliţei. Într-un tîrziu, sătenii i-au semnalat că pe lîngă gară zace un nespălat. Bunica a dat fuga la gară unde şi-a găsit fratele delirînd sub un gard. Avea un ochi scos, degetele de la picioare tăiate şi alte stigmate ale torturilor la care fusese supus ca prizonier. Familia l-a adus acasă într-o roabă, iar bunica l-a spălat, uns, îngrijit, i-a făcut rost de ochi de sticlă şi l-a ţinut în fulgi tot restul vieţii (lui). Bunica a fost mai fericită ca niciodată, iar pentru fratele rătăcit în suferinţă a urmat cea mai îndestulătoare parte a vieţii sale. A venit şi momentul la care, stînd în cîrje în capul tîrnaţului, se uita la ceilalţi fraţi spetiţi cu munca sub ordinele unui tată despotic, care îi aducea pînă la disperarea de a afirma "mai bine îmi scoteau mie ochiul". Inevitabil, au apărut tensiuni în familie, iar vecinii au început să o întrebe pe bunica de ce este atît de fericită să poarte o grijă exagerată unei epave de om. Mi-o închipui oferind răspunsul cu o privire surprinsă: "Gîndiţi-vă doar prin ce a trecut, putea să nu se mai întoarcă deloc!". N-am aflat niciodată prin ce a trecut şi nici dacă fratele invalid a fost dintotdeauna preferatul familiei, iar dacă aşa era, n-am aflat de ce. Documentarul Some kind of monster răspunde la aceste întrebări legate de "tragedia" care a făcut ca trupa Metallica să scoată, în urmă cu doi ani, cel mai prost album al carierei, St. Anger, dar şi cel mai iubit căci... putea să nu mai apară niciodată. Din detaliile de colaj aflăm că trupa şi-a scos singură ochiul şi s-a torturat cu bună ştiinţă într-un delir automutilant care i-a făcut să creadă, pentru un fatal moment, că nu e nevoie de degetele de la picioare ca să stai în picioare şi că un ochi de sticlă poate fi mai atractiv, văzut prin filtrul MTV. Justificarea acestui film nu este dată de moartea membrilor sau de vreo aniversare, ci de statutul de "cea mai mare trupă heavy-metal" atribuit de MTV la apariţia albumului amintit. Documentarul prezintă trupa în postura unui Orfeu autocritic cu o disponibilitate de a-şi pune pe tapet impresiile din Infern ce aminteşte de mărturisirile starletelor porno, consumate cu aviditate aproape afectivă de fani. Calităţile filmului stau în editarea materialului brut, ce îi conferă un ritm epic, şi autenticitatea cu care membrii trupei îşi joacă propriile roluri. Regizorii Berlinger & Sinofsky, versaţi în documentaristică, reuşesc să alcătuiască un material care face curios spectatorul dezinteresat şi implică afectiv fanul trupei, printr-o exploatare susţinută a contrastelor şi a conflictelor, mai mult decît printr-un tribut adus trupei. Ceea ce propune prin concluzie filmul este totuşi tributul, restul fiind o certificare a informaţiilor care oricum circulau la nivel de bîrfă. Tragediile poveştii se impun la nivel de amuzament acolo unde exista riscul să fie banalizate. Frustrările provocate de pirateria muzicală, lipsa de motivaţie şi comunicare în procesul de creaţie nu provoacă cele mai tulburătoare traume - orice muzician se confruntă cu ele -, însă regizorii reuşesc să promoveze trupa ca pe supravieţuitorii unui "Titanic". Avînd în vedere că după 1991 Metallica a oferit mai multe subiecte de bîrfă şi materiale auxiliare decît compoziţii muzicale, apariţia noului album, concretizare a eforturilor prezentate în film, a devenit celebrarea intuiţiei fanilor în descoperirea unei epave, în timp ce alţi artişti, sechestraţi şi flagelaţi prin studiouri, se blestemă că nu au avut ei primii ideea să-şi scoată ochiul.
