Jazz unplugged de film

● Dan Berglund’s Tonbruket, ACT Music, 2010. 

Dan Berglund vine din zona scandinavă, deci practică acel soi de jazz care nu prea are legătură cu jazzul, dînd tîrcoale insistent rockului progresiv şi post-rockului. Înainte să aibă propriul proiect, a cîntat la bass pentru trioul răposatului Esbjörn Svensson, considerat un fel de Radiohead al jazzului. E cam ca atunci cînd a încercat Dave Grohl să supravieţuiască Nirvanei. Ca şi Grohl, Berglund e un exemplu relativ fericit, în condiţiile în care majoritatea trupelor nu reuşeşte să depăşească momentul pierderii elementului pivot. Una dintre soluţii e îndepărtarea de sound-ul trupei de origine, contînd pe eschivarea de la comparaţii. Din păcate, uneori comparaţiile se forţează oricum, fără a ţine cont de intenţiile artistului. 

Ca mai toată scena nu-jazz, Tonbruket e o trupă de festival mai degrabă decît una de studio. Diferenţele între album şi concert sînt majore, şi nu din pricină că trupa îşi augmentează spectacolul cu vreo formă de circ auxiliar, dialog cu publicul şi felurite năzbîtii. E vorba în primul rînd de o diferenţă de sound între înregistrare şi „pe viu“, o diferenţă care iese în evidenţă la stilurile muzicale curate, fără distorsiuni agresive.

Totuşi, diferenţa disc-concert nu e chiar atît de pregnantă ca la alte cazuri despre care am discutat în această rubrică (mă gîndesc în primul rînd la Nik Bärtsch şi Jaga Jazzist). Neojazzul se bazează adesea pe combinaţia dintre electronic şi instrumente de suflat, străduindu-se să acomodeze sinteticul modern cu clasicul analitic. Uneori, metodologia e integratoare, de fuziune, alteori se apelează la colaj, la juxtapunere. Tonbruket se eschivează de la aceste tendinţe, ocoleşte ambele metode şi alege o soluţie mai simplă, avînd ca rezultat un sound mai accesibil. Dacă n-ar fi backgroundul jazzistic al lui Berglund, albumul ar putea fi încadrat fără probleme la muzică de film – nu vă gîndiţi la Titanic şi Celine Dion, ci la soundtrack-uri moderne introspective, precum cele compuse de Clint Mansell şi Nick Cave. Coloana vertebrală a albumului este una organică, bazată pe pian, violoncel/bass cinstit şi chitară folk (rareori electrizată şi cadenţată), alunecînd adesea într-o vibrantă zonă unplugged, care se pretează de minune la prezentarea live. 

Nici varianta live nu e din soiul exhibiţionist adresat fanilor care se cufundă în transe jazz şi încep să gesticuleze muzica în mod ritualic. E mai apropiată de lounge jazz, stilul acela care se cîntă la lumină de veioză, în cluburi cu draperii vişinii, băuturi fine, unde pînă şi damele de companie au gusturi muzicale deosebite. Nici măcar nu e vorba de vreun experiment minimalist. Unii recenzori au mers pînă la a forţa comparaţii cu Mike Oldfield şi Fleetwood Mac, în sens peiorativ, încercînd să indice că Tonbruket nu se ridică la pretenţiile cunoscătorilor în ale jazzului (şi nici ale fanilor fostei trupe a lui Berglund), că e muzică lejeră, populistă, excesiv de dansabilă, mai potrivită pentru ocazii sociale (fie ele şi aristocrate), decît pentru experienţe transcedentale. Sînt în mod special acuzate acordurile de chitară rece cu iz de baladă americană de pe piese ca „Waltz of Matilda“ sau „The Wind and the Leaves“ ori ritmurile pop-săltăreţe ale piesei „Gi Hop“ (principala vinovată pentru referinţa la Oldfield). Mai sînt şi piesele epice („Cold Blooded Music“), care au mai mult de-a face cu Ennio Morricone decît cu jazzul. 

Nu văd sensul în a judeca un album pentru ceea ce nu e (şi nici nu vrea să fie) – la fel de bine l-aş putea acuza că e un album death metal prost, că nu se aude pic de grohăit pe el (şi nici un fel de voce, că tot veni vorba). E muzică pentru un anumit tip de bună dispoziţie, altul decît veselia şi distracţia, o dispoziţie din zona melancolică-meditativă (fără a aluneca în sentimente negative vecine cu depresia). Amatorii de muzică instrumentală delicată, deloc sincopată, uşor sentimentalistă, frecvent filmică, care are mai mult de-a face cu Pink Floyd decît cu istoricul lui Dan Berglund, vor fi cu certitudine satisfăcuţi de ce se întîmplă pe Tonbruket. 

Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com