Campionatul Mondial de Metal
– Bucureşti, Romexpo, 25-27 iunie –
După unii, Sonisphere este cel mai mare eveniment care a avut loc în România. Un fel de finala Ligii Campionilor (fără echipe româneşti, cel mai probabil). Poate chiar mai mult, o comparaţie corectă ar fi cu un weekend în care vineri e finala Ligii, sîmbătă finala Campionatului Mondial, iar duminică pogorîrea Sfîntului Duh. Organizate în România, la Bucureşti, Romexpo, 25-27 iunie. Ce-i drept, nu doar în România, turneul parcurge 11 opriri europene cu unele variaţii în lista de trupe. Cele mai slabe (tinere) nume din program, indiferent de locaţie, sînt vîrfuri ale muzicii heavy metal actuale (la noi: danezii Volbeat, americanii Stone Sour, misticii Mastodon), cele medii sînt legende mai mult sau mai puţin vii (Alice In Chains, Manowar, Heaven and Hell), iar cele tari sînt visul pe care l-a avut oricare metalist, măcar o dată în viaţă.
Sînt departe de a fi un fan Metallica, dar n-am cum să nu apreciez cît de bine le stă în acelaşi dreptunghi cu duşmanul de moarte Megadeth, mizantropii Slayer şi volatilii Anthrax. Pentru prima dată în istoria umanităţii, vor cînta sub acelaşi acoperiş cele 4 nume pe umerii cărora s-a clădit muzica metal americană a anilor `80 (cu reverberaţii pînă în zilele noastre). Poate unii ar fi tentaţi să mă corecteze indicînd faptul că e vorba de un concert de nişă, ceea ce probabil e adevărat pentru Slayer şi Anthrax, însă Megadeth şi, în primul rînd, Metallica au traversat demult graniţele nişelor, obţinînd în repetate rînduri, de la diverse foruri transdisciplinare, tenura de legende ale industriei muzicale.
Pe unii pomelnicul acesta îi va lăsa rece - Metallica şi Megadeth ne-au mai vizitat, iar succesul comercial care le-a asigurat beatificarea în mainstream e contrabalansat de o calitate îndoielnică a majorităţii discurilor produse de la începutul anilor `90 încoace. Şi cariera Slayer ori Anthrax a fost la fel de marcată de hopuri şi hîrtoape, iar stilurile practicate de the big four (reunite sub eticheta thrash metal) nu sînt tocmai dintre cele de actualitate. Din fericire, festivalele Sonisphere asigură un belşug de diversitate:
Dacă anii `80 vă sînt ceţoşi în amintiri, vă lasă rece şi aţi crescut cu grunge-ul, îi aveţi pe Alice In Chains, proaspăt reveniţi cu un album solid, chiar dacă e post-mortem Layne Staley. Dacă, dimpotrivă, vă număraţi printre cei de o anumită etate respectabilă şi consideraţi că muzica bună s-a terminat în anii `70, o să vă bucuraţi de Heaven and Hell, rămăşiţele prometeicilor Black Sabbath. Iar dacă sînteţi adolescenţi cu caş la gură în ale rockului, veţi aprecia Mastodon (autorii albumului anului 2009 în metal, Cracking the Skye), Volbeat (inventatorii genului Elvis-metal şi autorii celui mai tare cîntec de petreceri rock din ultimii zece ani, „The Garden`s Tale”) sau Stone Sour (proiect marginal al mai cunoscuţilor Slipknot). Şi ar mai fi şi alţii, din cîte scrie pe afiş, poate totuşi joacă şi nişte echipe româneşti. Ah, am uitat să-i pomenesc pe Manowar, care au ars instalaţia de sunet de două ori la precedentul concert de la RomExpo, trupa pentru care fan-clubul românesc adună de vreo zece ani semnături şi fonduri pentru cumpărarea unui număr mare de săbii de plastic pe care să le agite în timpul concertelor. Acum e momentul!
Totuşi, găsesc că cireaşa de pe tort e Rammstein, trupa cu cel mai de impact show live din zilele noastre şi autorii primului videoclip porno din istorie, reveniţi şi ei, după ceva ani de pauză, cu un excelent album de metal dansant. Trupa de piromani nemţi cu apucături deşănţate pe scenă pune la cale evenimente de neuitat atunci cînd e cap de afiş - sper să fie şi cazul zilei 3 din festival; deşi, s-ar putea să iasă cu circ şi pompieri.
Să ne înţelegem, Sonisphere e ceva foarte mare. S-ar putea ca oamenii de la marginea mulţimii de spectatori să fie prin Voluntari, prin Pipera, poate amîndouă. Să audă muzica din poveşti, de la cei care stau mai în faţă şi transmit pe cale orală ce se întîmplă pe scena de la Romexpo, căci difuzoarele n-o să bată atît de departe. Toată armata naţională o să fie acolo să verifice biletele la intrare. Bucureştenii or să fie evacuaţi de prin cartierele învecinate. Poate n-o fi chiar aşa, la noi totul e mai mic decît în alte părţi. Dar în acele părţi, cu oarecare tradiţie şi public format în ale rock-ului, nu văd cum s-ar putea organiza un festival de soiul ăsta altundeva decît pe o cîmpie deşartă, producînd depopulare bruscă prin zonele învecinate şi poate chiar o înclinare uşoară a axei planetei. Cum ziceam, o să fie ceva foarte mare. Poate prea mare.
Aron Biro este autorul blogului aronbiro.blogspot.com
