Rock de voie bună

În zilele noastre funcţionează destul de bine criteriul spune-mi ce muzică asculţi ca să-ţi spun ce fel de om eşti. Folosim tot mai frecvent criterii culturale ca să împărţim lumea în oameni dezirabili şi oameni indezirabili. E vorba cu precădere de tineri care uneori consideră că e mai important să te căsătoreşti cu cineva care are aceleaşi gusturi, decît cu cineva cu care te înţelegi. În muzică diversitatea e destul de largă, încît să asigure o veritabilă rearanjare a structurilor sociale, cu plebe, patricieni şi oameni ale căror gusturi sînt atît de eclectice încît e posibil să fi venit de pe altă planetă. Şeful meu, persoană educată, bine văzut în ţară şi în lume, cîndva pionier al cercetării româneşti, ascultă cel mai adesea manele, muzică pop românească şi muzică simfonică. Zice că pentru el muzica e o experienţă senzorială, şi nu una intelectuală; că, la cît a gîndit în viaţa asta, mai are nevoie şi de pauze în care pur şi simplu să se lase în voia vibraţiilor oferite de diverse şabloane sonore. Cumva, pe direcţia asta, a găsit numitorul comun între cîteva genuri muzicale aparent incompatibile. Şeful mai ascultă şi ZZ Top, una dintre puţinele trupe rock pe care le tolerează, din pricină că sound-ul rock îl oboseşte, îi dă dureri de cap. Dar ZZ Top merge. De aceea recomandarea de faţă pentru concertul ZZ Top din 20 octombrie de la Sala Polivalentă, organizat de D&D East Entertainment, va apela la cîteva dintre argumentele dumisale. De exemplu, susţine că în ZZ Top se regăsesc improbabilele rădăcini (spirituale) comune ale rockului modern şi ale manelelor: "Top coat, top hat, I dont worry coz my wallets fat / Black shades, white gloves, Lookin sharp and lookin for love / They come runnin’ just as fast as they can / Coz every girl crazy bout a sharp dressed man". Versurile astea i-ar sugera lui Darwin că toate soiurile de muzică modernă au avut un strămoş comun, probabil pe vremea cînd toţi oamenii erau egali şi se puteau întîlni la o petrecere fără să se scoată din sărite reciproc umblînd mereu la playlist-ul din Winamp. Nu îmi dau seama cum ar fi sunat muzica aceea primordială şi muzica ZZ Top nu e chiar de-acolo, dar e destul de apropiată de originile rock, implicit de blues, acest pterodactil din care avea să evolueze o impresionantă paletă de muzici. Rockerii din zilele noastre cu greu sînt dispuşi să recunoască existenţa unei astfel de gene comune şi a faptului că undeva, cîndva, rockul a fost doar o muzică de voie bună ridicată din popor şi adresată poporului. Viva Las Vegas, Planet of Women, Gimme All Your Lovin sînt titluri care nu lasă loc la interpretări alternative. Probabil corelarea cu manelele sună forţat, cel puţin sub aspect geografic, dar fondul spiritual e acelaşi. Deşi afirmaţia poate părea o contrarecomandare, e mai degrabă un apel pentru identificarea terenului comun pe care trebuie să se plaseze publicul unui concert ZZ Top, indiferent de preferinţele particulare de acasă. Aş mai adăuga faptul că în rockul sudist, cu precădere în Texasul care ni i-a dat pe ZZ Top, un bărbat care nu are barbă (ori măcar mustaţă) e văzut ca o femeie care are. În şcoala rock sudistă pilozitatea facială e o podoabă a masculinităţii, vestigiu de imagine al unor vremuri comparabile cu ale paşoptiştilor noştri. În 1984 Gillette a oferit trupei 1 million de dolari în schimbul renunţării la legendarele bărbi (singurul membru al trupei care nu are barbă se numeşte Beard) cu ocazia unui clip publicitar, dar integritatea artistică a trecut testul, membrii trupei refuzînd oferta.