Tors de pisică acustică

● Kammerflimmer Kollektief, Wildling, Staubgold Records, 2010.

Dincolo de numele dificil de reţinut şi de tastat, mai există şi alte asemănări între Kammerflimmer Kollektief şi pionierii muzicii experimentale germane, Einsturzende Neubauten. Dar şi suficiente diferenţe, încît tinerii să fie mai mult decît nişte epigoni. Asemănările vin din natura experimentală cu specific german a muzicii, diferenţele – din faptul că nu e atît de experimentală pe cît indică prima impresie. Proiectul Kammerflimmer Kollektief e discret, psihedelic şi saxofonic, dar uşor comprehensibil datorită manierismelor cool, sound-ului aerisit şi atitudinii art-rock relativ conformiste în nonconformismul său. Aceasta nu e o contrarecomandare, proiectele pe deplin experimentale adesea poposesc în zona inascultabilului, în care doar ambiţia ascultătorului cerebral de a se lua la trîntă cu hiper-arta propusă asigură o oarecare audienţă. Einsturzende Neubauten şi colegii lor de generaţie şi mişcare culturală sînt, pe ici pe colo, şi cu bună-ştiinţă din partea lor, inascultabili. Kammerflimmer Kollektief nu riscă atît de mult, astfel că piesele albumului Wildling pot fi comparate cel mult cu „baladele“ Neubauten. Uneori mai transpiră şi o urmă de kraut rock (în traducere liberă, „rockul varză“), unul din cele mai vechi soiuri experimentale de rock, propus de nemţi în anii ’60 în replică la deşănţatul rock’n’roll pentru mase, una din primele tentative de a credibiliza cultural genul şi a-l scoate din discoteci (corect ar fi „rockoteci“, dar azi termenul are alte conotaţii decît pe vremea lui Elvis).

Pe de altă parte, orice abordare care îmbină psihedelicul cu rockul, jazzul şi muzica electronică are rădăcini în kraut rock. Însă, ţinînd cont de caracterul puternic ambiental, bruiat uneori cu voci şi saxofoane jazzy, vorbim mai mult de kraut decît de rock. Probabil de „kraut jazz“, dacă nu cumva această expresie este, parţial, un pleonasm. În fine, mă împiedic în terminologie. Ce voiam să zic şi n-am reuşit încă este faptul că Wildling e un album elegant, calm, aproape digestiv, dar nu chiar – are suficientă coloratură şi diversitate datorită vocii de divă jazz (uşor onomatopeică, şoptită şi ambientală), ritmului (lent, legănat, cu tobe sparte şi rarefiate) şi elementelor jazz (extravaganţe saxofonice şi un bass low-key). În ansamblu, muzica oferită pe acest album pare un tors de pisică cu o discretă orchestraţie acustică. În varianta live, muzica e ceva mai simplă, datorită numărului mic de membri desemnaţi drept touring unit. E vorba de nucleul grupului, alcătuit din vocea feminină Heike Aumüller, liderul şi muzicianul bun la toate Thomas Webber şi basistul Johannes Frisch. Cel puţin încă o echipă este implicată pe album (percuţia, saxofonul, vioara şi altele), de aici diferenţe destul de mari între varianta live, mai monotonă, dar adesea mai melodică (aduce uneori cu islandezii Sigur Rós), şi cea de pe disc, colorată cu găselniţe experimentale şi cu o diversitate instrumentală.

 Se pare însă că lucrurile nu au stat dintotdeauna aşa. La începutul decadei 2000, grupul a activat în versiuni mai extinse, iar la nucleul-trio s-a ajuns datorită numeroaselor schimbări de componenţă din cei peste zece ani (şi opt albume) de la debut. Modificări semnificative au avut loc şi în muzica trupei, mai exact în asemănările cu Einsturzende Neubauten, mult mai pregnante pe albumele precedente. Alt ingredient intens exploatat pe albumele vechi şi doar foarte discret pe Wildling este dimensiunea free-jazz (jazz liber sau liberal, după unii, jazz aleator, improvizat, după alţii). De asemenea, vocea (feminină) a căpătat un rol mult mai important în condiţiile în care, pînă recent, trupa se prezenta drept cvasiinstrumentală. Odată cu maturizarea şi acumularea de experienţă, sound-ul Kammerflimmer Kollektief începe să capete identitate şi îşi subordonează influenţele, în loc să fie subordonat lor. 

Aron Biro este autorul blogului the deleted scenes