Un defazaj academic
● Steve Reich, Double Sextet / 2x5, Nonesuch / A&A Records, 2010.
Ştiaţi că există Premiul Pulitzer pentru muzică? Am aflat abia cu ocazia acestui recent laureat, dublul album de dubluri al lui Steve Reich. Fiind un premiu anticonservator, din capul locului, s-au gîndit, la un moment dat, să-i adauge şi o categorie muzicală. Categoria a fost iniţiată în al 25-lea an de acordare a Pulitzer-ului, prin conversia unei burse finanţate de patronul premiului. Unul dintre motivele pentru care nu prea auzim despre el este că, industria muzicală fiind cum era la data respectivă, litera regulamentului a precizat că premiul se acordă unei opere (americane) prezentate pentru prima dată în concert, în anul precedent. Abia în 2004 regulamentul a fost extins şi la înregistrată, asta cînd au realizat că numeroşi laureaţi n-au apucat niciodată să-şi înregistreze opera premiată, rămînînd în unele cazuri uitată prin sertare pline de portative.
Cert e că juriul premiilor Pulitzer are gusturi destul de ciudate. De majoritatea laureaţilor n-am auzit niciodată, iar cu cîteva ocazii premiul a fost acordat unor teze de doctorat în muzică. Pentru ei, pînă şi jazzul e o nişă populistă, cu nimic mai aparte decît popul şi rockul, aşa se face că au revocat premiul care era cît pe ce să-i fie atribuit lui Duke Ellington. Abia în 1997 avea să ia jazzul primul Pulitzer, după un comunicat de presă din partea juriului care anunţa, astfel, decizia de a deschide porţile şi spre muzica (mai) populară. Sînt curios ce ascultă respectivii la ei acasă.
Albumul de faţă e sugestiv intitulat Double Sextet / 2x5. Sînt două albume, cu durate de 20, respectiv 22 de minute. În primul cîntă doi pianişti, doi toboşari, doi basişti şi două... perechi de chitarişti, aleşi din rîndurile trupei (organizaţiei, ca să fim corecţi) Bang in a Can. În al doilea cîntă două viori, două violoncele, două vibrafoane, două clarinete şi două flaute. Aici nu mai e chiar aşa simplu: performerii sînt sextetul eighth blackbird, care cîntă împreună şi împotriva lor înşişi, o dată live şi o dată de pe bandă, cu un decalaj de vreo două-trei secunde. Nu sînt sigur că decalajul nu variază, nu am urechea destul de fină (pare să varieze de la un instrument la altul). Nu ştiu dacă aţi citit romanul Rendezvous with Rama al răposatului Arthur C. Clarke; acolo era o specie extraterestră care făcea totul în tripleţi, de la ingineria lucrurilor şi a clădirilor, pînă la biologie şi logică. Steve Reich nu pare să fie extraterestru, dovadă că lucrează cu numărul 2, fundamental uman şi computeristic totodată, şi practică pe acest album o alba-neagra muzicală destul de periculoasă pentru creier. Am mai ascultat unele trupe care şi-au propus să experimenteze pe senzorialul ascultătorului: japonezii Sigh folosiseră, la un moment dat, o armă sonică din Al Doilea Război Mondial, menită să producă greţuri ascultătorilor; americanii Sunn O))) şi-au propus să producă un aşa feedback de bass, încît, la un nivel suficient al decibelilor, să producă peristaltism intestinal; mai e Merzbow, alt japonez... dar despre el mai bine nu zic nimic. Steve Reich e manifestarea acestui gen de experimente în muzica clasică, cu o metodologie ceva mai academică.
Venerabilul Reich e unul dintre pionierii minimalismului clasic, principal promotor al defazajului între două partituri identice şi al aplaudatului muzical (compoziţia Clapping Music). Numele său este frecvent pomenit în aceeaşi frază cu cel al lui Terry Riley sau al lui Karlheinz Stockhausen. Cu al lui Stockhausen mai puţin, din cauza unei oftici reciproce a celor doi, de cînd Reich l-a acuzat că a furat idei de la americani şi s-a lăudat cu ele în Europa. Epigonii săi se regăsesc în rîndul muzicii art pop şi New Age – vezi Brian Eno sau Godspeed You! Black Emperor. Parcă îl văd în halat alb, prezentîndu-şi albumul la o conferinţă academică: 10 ml de clarinet amestecate cu 10 ml de flaut şi ţinute la fiert 10 secunde dau... nu ştiu exact ce, cu siguranţă un rezultat semnificativ. Nu sînt la curent cu detaliile experimentului, dar trebuie să fie publicate pe undeva. Cine ştie, poate după Pulitzer urmează Nobelul pentru muzică.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
