Sentimentul vietnamez al jazz-ului
● Nguyên Lê, Songs Of Freedom, ACT, 2011.
Promit că e ultimul album de coveruri de care scriu, pentru o vreme, dar discul lui Nguyên Lê se detaşează categoric în rîndul acestui tip de produse. Numeroase albume de coveruri blues /jazz sînt puse în slujba promovării frăţiei dintre jazzul modern şi genuri muzicale vulgare (în sensul „din popor“) referite drept world music (care de fapt e pop-ul de altădată şi de altundeva). E vorba de un efort susţinut de a conserva în bune condiţii liantul dintre tradiţional şi progresiv. Undeva pe drum trebuia să intre şi elementul pop în ecuaţie. Nu sînt sigur de ce, probabil pentru că drumul dinspre trecut spre viitor trebuie să treacă prin piaţă.
Anul trecut Herbie Hancock a adunat laolaltă staruri pop cu vedete world music şi le-a pus să cînte nişte piese pop, bruiate de cîteva solouri hancockiene fără prea mare legătură cu materialul original. A şi împuşcat cîteva premii, deci tactica funcţionează. Anul ăsta încearcă şi Nguyên Lê ceva de acest gen, el venind însă din zona francofonă, cu mai puţine vedete, dar idei mai ingenioase. Inovaţia vine din faptul că, în sfîrşit (nu că ar fi singurul, dar nici mulţi nu-s), cineva vede în world music şi altceva decît muzica africană sau latino care, pe linie de blues şi cu aportul şcolii solide de chitară neagră, s-au înfipt cel mai adînc în mediile jazz. Nguyên Lê vine din Vietnam şi-şi aduce de acolo tradiţia, chiar dacă e una care are cam la fel de multe legături cu jazzul pe cît are România cu cinematografia SF. Vorbind cu actele pe masă, Nguyên Lê e parizian din născare, dar oricum e cel mai vietnamez muzician de jazz pe care l-am ascultat. Istoria zice că primul jazzer din istoria Vietnamului, un anume Van Minh, s-a născut acum vreo 50 de ani. Primul mare pop-star vietnamez, Trinh Công So’n, a stat mult şi bine în lagărele de reeducare, pentru muzica sa pacifistă. Aşa că Lê are circumstanţe atenuante, în gestul lui de a promova muzica tradiţională vietnameză, cu ajutorul unor piese americane, în cafenele pariziene.
Albumul Songs of Freedom e mult mai mult decît o interpretare tribut a răsunătoarelor imnuri folk şi rock’n’roll. Fără a proceda ca Hancock, care pare că doar şi-a lipit propriile partituri peste înregistrările invitaţilor, aici filonul original e identificabil, dar şi foarte îmbogăţit cu elemente exotice, deşi specialitatea lui Nguyên Lê e chitara electrică şi fusion rockul hendrixian. Nu cred că am auzit variante mai interesante decît aici, la „In-A-Gadda-Da-Vida“. Pînă la urmă e un cîntec care trebuia să iasă din Asia, dar, ca şi Nguyên Lê, s-a născut în Occident prin forţa împrejurărilor, iar această versiune instrumentală cîntată pe marimba nu pare deloc forţată. „Redemption Song“ are o variantă ce respectă blazonul ideatic din spatele cîntecului, împrospătată semnificativ cu ajutorul vocii unei alte artiste aflate între două lumi, senegaleza Julia Sarr. Un fel de Björk a Coreei, Youn Sun Nah, versată în coveruri (ascultaţi-i incredibila versiune la „Enter Sandman“ de pe propriul album), contribuie aici pe „Eleanor Rigby“ şi pe „Whole Lotta Love“. Nici ceilalţi invitaţi nu sînt nume mai mari (ca marketing), dar sînt artişti reputaţi în mediile francofone – Himiko Paganotti (pe „Sunshine of Your Love“ al lui Cream şi „Mercedes Benz“ al lui Janice Joplin), belgianul David Linx (din nou Joplin plus o prelucrare bollywoodiană după Stevie Wonder), tunisianul Dhafer Youssef (pe coveruri LedZep şi, din nou, Stevie Wonder).
Ca şi Hancock, Nguyên Lê apelează la hituri care să-i deschidă uşile, el orientîndu-se spre hippie rockul anilor ’60-’70. Titlul Songs of Freedom o sugerează destul de clar, a fost vremea propovăduirii conceptului de libertate pe orice căi – sexuale, culturale, politice. A fost şi vremea războiului, deci Nguyên Lê are destule raţiuni patriotice de a saluta epoca respectivă. Nu ştiu ce muzică se asculta în junglele Indochinei pe vremea aceea, dar e foarte posibil să fi fost tot Dylan, Hendrix, LedZep şi Beatles, răsunînd de prin elicoptere şi tranşee. N-am văzut încă o variantă rusească a filmului Good Morning, Vietnam, aşa că merg pe acest pariu.
Aron Biro este autorul blogului http://aronbiro.blogspot.com.
