Grupul The Kandinsky Effect ne arată muzica pe care ar fi făcut o Kandinski dacă s-ar fi născut cu un secol mai tîrziu şi dacă s-ar fi dedicat muzicii în locul picturii.
A opta ediţie a Festivalului Dark Bombastic Evening (DBE), desfășurată în perioada 3-5 august (www.darkbombasticevening.com), s-a apropiat periculos de graniţele ţării (cu Ungaria), cît pe ce să scape în afară, la ştrandul Grădina Termală de lîngă romanticul cimitir al satului Dorobanţi, judeţul Arad.
Electric Brother (Cristian Ştefănescu) e cunoscut drept un artist scăldat în numeroase ape, unele destul de îndepărtate de albia în care îl încadrează fişa postului (DJ, mixer de sunete, inginer de muzică electronică).
În compania lui Bugge Wesseltoft şi a britanicilor GoGo Penguin, Tingvall Trio întregeşte o trinitate ce va introduce post-jazz-ul în arealul Clujului, cu prilejul tînărului festival de vară Smida Jazz.
Generaţia la care ne referim de regulă prin sintagma nu-jazz a făcut paşi importanţi în a aduce jazz-ul cît mai aproape de urechile celor care susţin că nu vor să aibă de a face cu genul, că nu le e pe gust, gustul fiind înţeles drept axiomatic, un fel de dat genetic împotriva căruia nu te împotriveşti.
Există o oarecare înclinaţie spre italianism în Mare Nostrum II, după ce primul volum se prezentase ceva mai divers, mai exotic, mai euro-indulgent (includea chiar un omagiu pro-turc, sînt vreo zece ani de atunci, alte vremuri).
Există păreri care susţin că vocea şi versurile n-au ce căuta în muzică. Nu-i pasă nimănui de grijile şi rimele vreunui cîntăreţ – dacă are ceva de spus, să şi le scrie undeva, eventual într-o poezie. Muzica trebuie să fie sunet manufacturat şi inginerie sonoră, iar vocea e doar un ingredient al trişorilor care bruiază experienţa audiofilă cu vorbe în vînt.
Una din surprizele anului trecut a fost albumul ROK al celor de la (The) Pixels. După cîteva indecizii, remanieri și repoziționări stilistice, trupa aduce acum un melanj eterogen de electro-pop dansant, post-punk competent, chiar și un fel de nu-metal discret (deconstruit într-un hip-hop politicos ce dă mîna prietenește cu hipstereala indie).
Gregory Porter încearcă să ne convingă că jazz-ul nu e doar o cursă a înarmării și a muzicii manufacturate, că esența sa uitată stă totuși în voce, iar obiectivele genului țineau cîndva de empatie și sentiment, a căror stîrpire sub justificarea lucidității inginerești nu e neapărat un triumf.
O anume distincție de ton dintre Rosetta și Arrival vine probabil din seninătatea cu care, la capăt de viață și carieră, Vangelis scrutează cosmicul (o fi totuși și ceva spirit New Age la mijloc), spre deosebire de tînărul epigon a cărui muzică punctează amenințarea și provocarea resimțite față de vastul necunoscut de deasupra capetelor fiecăruia dintre noi.
Cunosc tot mai mulţi metalişti care, suferind probleme cervicale ori de şale după vîrsta de patruzeci de ani, se consolează ascultînd blues, revelînd evidenţa îndelung ignorată că metaliştii au fost mereu nişte brute sensibile.
După ce s-a săturat să-şi reviziteze debutul Tubular Bells (reciclat deja într-o suită de patru albume şi o reînregistrare aniversară), Mike Oldfield se concentrează pe prima sa tentativă world music.
Chitarişti precum Marc Ribot riscă să rămînă în umbră datorită activităţii perseverente de acompaniatori – acesta a pus un umăr deloc neglijabil la carierele unor John Zorn, Tom Waits sau Elvis Costello.
Albumul lui Mick Harvey este o odă adusă dragostei inebriate şi făcutului de lucruri regretabile pe negîndite, în versiuni ceva mai dark-sexy decît piesele originale, croite pentru fanii unor albume ca Let Love In.
Avem aici una dintre cele mai comprehensive şi prietenoase introduceri în jazz adresată celor care pretind că nu le place genul. E tipul de material care naşte reacţii precum „Nu ştiam că şi asta intră la jazz“.
Spre deosebire de subiectul articolului precedent, în cazul trupei Karpov Not Kasparov avem ceva mai puţină identitate naţională, însă aceasta nu e chiar absentă.
Preotul și-a pierdut credibilitatea făcînd un copil din flori cu o tînără din sat, iar prin asociere și-a pierdut-o și Biblia. Biserica a devenit nefrecventabilă, iar noi, sătenii, ne-am întors la ale noastre – femeia cu copite, omul cu coadă etc.
Dacă întrebi la nimereală, mai dai de percepţia conform căreia locul lui Grigore Leşe e la serbări animate de spirit naţional(ist) ori prin bisericile în care se adună la cîte un concert diasporele româneşti măcinate de dor de casă. Realitatea e, însă, mai nuanţată.
Opeth, obscura trupă scandinavă de death-metal a anilor ’90, a devenit, deja de cîteva albume încoace, vîrf de lance în rock-ul progresiv european – continental, cel puţin, căci britanicii au propria lor ligă.
Metallica nu se mai ascultă de mult pentru a enerva dascăli și părinți, e o instituție care organizează evenimente live și din cînd în cînd emite spre populație cîte un nou pachet de măsuri muzicale.
Portoricanul Omar Rodriguez-Lopez a lăsat o puternică amprentă asupra istoriei rock începînd cu finele anilor ’90, în calitate de chitarist al trupelor The Mars Volta și At the Drive-in.
Cu privire la muzicieni precum Esbjörn Svensson ori, ca să folosesc un exemplu ceva mai recent, Goodbye to Gravity, au existat la noi drastice disproporții între cît s-a scris în presă pe vremea cînd aceștia activau, cînd s-ar fi putut bucura de orice dram de atenție și apreciere, față de cît s-a scris după ce au răposat.
După două Grammy-uri obţinute cu albumele Black Radio și Black Radio 2, după o coloană sonoră pentru filmul biografic despre Miles Davis și un album de colaborări post-mortem cu același Miles Davis, Robert Glasper e un artist pe val.
Cuplul format din Dave Rawlings și Gillian Welch scoate albume sub numele celei din urmă încă din anii ’90, colaborînd încă de pe băncile Berklee College of Music – celebra școală de muzică între ai cărei alumni se numără membri Dream Theater, Al Di Meola, Bill Frisell ori Hiromi Uehara.
În tinerețe, Patty Griffin a fost standardul de starletă folk americană, invitată adesea să cînte patriotic și impersonal, despre țară, popor și istorie, dînd frecvent tîrcoale premiilor Grammy – data trecută chiar cu un album gospel, Downtown Church, atipic pentru vocea ei foarte albă.
Un titlu mai exotic a fost horror-ul indian Ludo, o cu totul altă fațetă decît cele știute la noi despre Bollywood, incluzînd mostre revelatoare de punk rock indian, aventuri hormonale cu adolescenți din suburbiile Calcuttei și blesteme ancestrale provocate de tradiționalul joc de pioni și zaruri adaptat la noi sub numele Nu te supăra, frate.
Principalul autor al materialului este artistul de culoare DJ Spooky, acompaniat de californienii Kronos Quartet – versați în realizarea de muzici cinematice.
În topurile muzicale pop-rock ale anilor recenți, dominate de muzicieni ce i-ar putea fi nepoți lui Michael Gira, prezența proiectului Swans face notă discordantă.
Poate cu Parachute e ceva mai clar decît înainte că avem albumul unui toboșar – a doua parte a materialului e dominată de exerciții de cadență à la Steve Reich, pe care Öström alternează folosirea bețelor cu a periilor și diverse tehnici alternative de percuție.
Prin Food au trecut, de la înființarea la finele anilor ’90 încoace, o sumedenie dintre artiștii prezentați în această rubrică, cu precădere dintre cei norvegieni – Eivind Aarset, Morten Qvenild, Nils Petter Molvær, Arve Henriksen.
Ceea ce se prezintă pe acest album drept muzică e doar o formă de ergonomie sonoră proiectată să lubrifieze vocea unui Iggy Pop care recită poezii kinky ale lui Walt Whitman. Muzica aruncă astfel un colac de salvare poeziei, propunîndu-i modalități de marketare care în curînd s-ar putea să se dovedească vitale.
Specialitatea lui Sainkho Namtchylak e cîntatul din gît, tradiţie a spaţiului mongol-siberian consacrată drept apanaj al vocilor masculine. Stilul respectiv a fost frecvent integrat pe parcursul carierei sale în contexte jazz sau operatice, subtil sugerate şi pe noul material.
Istoria heavy metal semnalează cazuri sporadice de grupuri dezvoltate dintr-o glumă originală care s-a îngroşat treptat, depăşind pe nesimţite statutul înspre inovaţie, mai apoi ambalată chiar într‑un crez estetic care a creat albie pentru un stil muzical de sine stătător.
Abuzul sonor al texturilor siderurgice este atenuat de umanismul folkistului – cînd apatic, cînd supraîncărcat emoţional – o ingenioasă exploatare estetică a unei dizarmonii ce aminteşte de hibridul doom metal + poezie.
După ce au trecut cu succes testul reciclării pieselor altora, iar ceva mai înainte testul regurgitării propriilor piese de către alţii, norvegienii Ulver au ales să-şi serbeze primii 20 de ani de carieră cu un proiect de autofagie live desfăşurat în iarna lui 2014 sub forma unui turneu european
Faptul că muzica românească a fost în mod tradiţional cu vreo douăzeci de ani în urma tendinţelor occidentale ne-a permis să prindem nişte valuri de revigorări internaţionale ale genurilor de altădată, să profităm de faptul că ne prind ele din urmă venind din direcţia opusă celei spre care ne îndreptăm.
Trupa The Bad Plus s-a făcut în repetate rînduri vinovată de practicarea unui jazz populist, care invită la ascultare un public susceptibil de a da întîietate structurilor fredonabile mai degrabă decît ingineriei sonore sofisticate.
Înainte de a apuca pe calea improvizaţiei, e important ca artistul să demonstreze premeditare, că ar putea cînta muzica „ce gîdilă plăcut urechea“, dar că nu mai vrea. Călin Torsan e unul dintre cei care au demonstrat‑o, înainte de începe o campanie de explorare a unor structuri sonore libere, cu viziune.
Materialul din 2013 (Sunbather) al celor de la Deafheaven a fost al doilea album metal inclus în primele zece poziţii ale topului de final de an din istoria publicaţiei online Pitchfork – busola indie a ceea ce se preconizează a fi viitorul mainstream muzical.
În ciuda pasiunii pentru memorabilia nazistă, prin anii ’80, Lemmy era un englezoi hîtru care voia să aducă la zi decadenţa rock’n’roll, trecînd-o prin filtrul generaţiei punk şi prin experienţa cu droguri recreative acumulată în timpul mandatului petrecut în grupul hippie-rock Hawkwind.
Promiscuitatea sexuală glorificată de generaţia cock rock a fost una din temele aproape prohibite de cvasi-asexuata generaţie grunge, cu excepţia lui Stone Temple Pilots, care au avut mai multe piese în respectiva direcţie decît tot restul generaţiei laolaltă.
Una din consecinţele tragediei de la Colectiv este că lumea a început să bage în seamă scena rock-metal din underground-ul românesc, o scenă care agonizează în activităţi Do-It-Yourself şi improvizaţionalism entuziast încă de la Revoluţie.
Pianistul Brad Mehldau şi bateristul Mark Guiliana – jazzeri americani din generaţii diferite (primul nouăzecist, al doilea ceva mai tînăr) – propun aici un material ce poate figura în dicţionare drept mostră în dreptul termenului psihedelic.
