La zi în cultură

Victor Rebengiuc mi se pare un reprezentant strălucit al categoriei „oameni care n-au fumat degeaba“. Vocea, suflul, gestica lui au modulaţii, rafinamente, mocneli meditative, mistere şi descărcări energice sau învăluitoare pe care numai un sfînt cerculeţ din fum de ţigară, aşezat cîndva deasupra talentului, le putea aduce.

Cel de-al patrulea film al regizorului Radu Muntean continuă genul de poveste urbană, inaugurată o dată cu Boogie în 2008. Marţi după Crăciun vorbeşte onest şi sensibil despre o criză conjugală care aruncă în aer iluzia familiei perfecte. Filmul a fost selecţionat la numeroase festivaluri, a avut o presă foarte bună la Cannes şi la Sarajevo, a obţinut deja mai multe premii şi de pe 17 septembrie va intra în cinematografele din România.

Dacă anul trecut îmi începeam cartea despre Cioran în vila Noica de la Păltiniş, la doi paşi de Răşinari, unde altundeva era mai firesc să croiesc un eseu despre corespondenţa lui I.L. Caragiale de nu la Sinaia? Mă rog, se putea şi-n republica Ploieştilor, ori, şi mai aprig, la Berlin, acolo unde ni s-a dăruit cea mai intensă jubilaţie epistolară a senectuţii, cea mai ghiduşă voluptate a îmbătrînirii, din literele „daco-romane“.

Mangalia. Marea. Neagră. Nori. Vînt. Frig. Lume puţină, preţuri piperate, replici nesărate – criză mare, monşer! Cam aşa a început, miercuri, 1 septembrie, Gala Tînărului Actor „Hop“, primul festival (cum vesteam încă din numărul trecut) al noii stagiuni teatrale. Concurenţi numeroşi, care i-au obligat pe organizatori – bunul şi bătrînul (împlineşte curînd 21 de ani) nostru UNITER, ajutat cu bani de Ministerul Culturii şi cu promisiuni de Primăria mangaliotă, sprijinit sufleteşte de Radioul şi T

Democraţia stîrneşte, uneori, blocaje paradoxale. Unul dintre cele mai importante proiecte urbane ale Germaniei post ’89 riscă să fie suspendat pentru că dezbaterea publică – începută acum vreo 19 ani – s-a transformat în revoltă din clipa în care autorităţile au demarat lucrările efective.

Iulia Popovici îşi continuă seria de analize dedicată sistemului de finanţare a instituţiilor de spectacol din România cu un articol despre mult disputata Ordonanţă 63 (care prevede reducerea personalului în instituţiile aflate în subordinea autorităţilor locale).

Critica de film occidentală s-a obişnuit să-l descrie pe Jackie Chan ca pe un Buster Keaton sau ca pe un Harold Lloyd asiatic şi, într-adevăr, în momentele de vîrf ale filmelor lui bune (cele mai multe datînd, aproximativ, dintre anii 1978 şi 1996, de la Maestrul beţiv I la Prima lovitură a lui Jackie Chan), el nu e cu nimic mai prejos decît Lloyd.

Singurul roman al lui Adrian Oţoiu, Coaja lucrurilor sau Dansînd cu Jupuita, primit la apariţia sa (în 1996) cu un consens critic unic în epocă şi de curînd reeditat de Editura Polirom, este un roman de tranziţie. El ţine de acel „moment ’89“ pe care am încercat să-l definesc altă dată prin preeminenţa şi disoluţia eului, prin regăsirea intimităţii scriitorului cu cititorul, dar şi prin mişcarea opusă, „extimitatea“ radicală.

Dincolo de numele dificil de reţinut şi de tastat, mai există şi alte asemănări între Kammerflimmer Kollektief şi pionierii muzicii experimentale germane, Einsturzende Neubauten. Dar şi suficiente diferenţe, încît tinerii să fie mai mult decît nişte epigoni. Asemănările vin din natura experimentală cu specific german a muzicii, diferenţele – din faptul că nu e atît de experimentală pe cît indică prima impresie.

N-am discutat cu Răzvan Georgescu în calitate de documentarist care lucrează şi este cunoscut mai degrabă în afara graniţelor ţării – filmul său, Testimonial, a fost premiat la Prix Europa 2008,  unde a cîştigat trofeul pentru cel mai bun documentar TV –, ci în calitate de membru al comisiei de selecţie la secţiunea de film documentar a concursului organizat de Centrul Naţional al Cinematografiei în acest an, încercînd să pătrundem în interiorul unui sistem care a fost blamat şi contestat de-a l

Livius Ciocârlie este, probabil, cel mai original diarist din întreaga noastră literatură. Majoritatea cărţilor sale sînt, în fond, jurnale, un gen aproape la fel de proteic precum romanul, conturînd imaginea unui proiect scriptural autobiografic pe termen lung, singular la noi, şi prin formulă, şi prin amploare.

Proza aceasta din volumul Ridicole iubiri (în noua variantă: Iubiri caraghioase) are vreo 20 de pagini, dar consistenţa unui roman de talie XL. Kundera e un expert în meandrele, pliurile şi volutele naturii umane, aşa încît accidentala reîntîlnire a doi amanţi de o clipă – după 15 ani în care cei doi nu s-au mai văzut, fiecare îndeletnicindu-se, în stilul său, cu propria îmbătrînire – ia forma unei lungi negocieri între stări, dorinţe şi determinări de adîncimi nebănuite.

Credeam că nu-mi plac deserturile, şi nici ciocolata, pînă cînd, o mică braserie pariziană din Île Saint-Louis – Le Flore en l’Île, m-a convertit la cel puţin un dulce: ciocolata caldă.

Am trăit săptămînile trecute o experienţă-limită, despre care scriu, printre aceste biografeme livreşti, mai ales pentru că, în ultimii ani, foarte mulţi români au trecut prin ea: reabilitarea termică a vechilor blocuri comuniste. Cum blocul în care locuiesc – aparţinînd pe vremuri Ministerului de Interne – nu era deloc delabrat, dar adăpostea uneori, iarna, în anumite camere, temperaturi şi şuierături de-a dreptul siberiene, m-am bucurat.

În iulie, am petrecut o săptămînă minunată la Putna, într-o pensiune gen Grădina Raiului, cu drumuri la Suceviţa şi Moldoviţa, la Marginea şi Voroneţ, adunat zmeură printre brazi, urcuşuri în amurg printre căpiţele proaspăt clădite şi zvonul tulburător al clopotelor, cu admiratul ţesăturilor, ferecăturilor din argint şi-al bucoavnelor din muzeul mănăstirii, dar mai ales cu plăcuta imagine a sobrietăţii monahale, a severităţii de tip cavaleresc, a virilităţii sacru-războinice pe care o are Putna

Dintre toate meseriile teatrului, cea mai simplă şi, totodată, cea mai complicată este meseria de actor. În termeni înalţi, complicaţia survine acolo unde începe discuţia (interminabilă, căci imposibil de tranşat) despre specificul – şi mai ales cuantumul – de creativitate al acestei meserii, pe care unii dintre practicanţii ei nu înţeleg să o numească altfel decît artă.

Devo a fost mereu un proiect muzical care a scăpat nonşalant categorisilor atît de convenabile criticii de muzică şi isteriei atît de dragi falansterelor de fani. Înţeleasă în fel şi chip de unii sau de alţii, trupa imprevizibilului Gerald Casale este astăzi, la 30 de ani distanţă de „Whip It“, cel mai straniu hit care a lovit vreodată Billboard-ul, un soi de legendă, iată vie, despre care se vorbeşte pe la colţuri.

Filmul Bărbaţi care urăsc femeile a fost un mare succes la el acasă, în Suedia, ca şi romanul pe care se bazează – primul volum dintr-o trilogie poliţistă numită Millenium, al cărei autor, Stieg Larsson, a murit la scurt timp după ce a predat-o la editură.

Turnarea unui film e o adevărată aventură. Uneori, aventura e chiar mai pasionantă decît filmul în sine. Fotografiile cu/despre filmări aduc o mărturie cu atît mai interesantă cu cît devin, cu timpul, documente de neînlocuit în istoria cinematografiei. Mai ales în cazul unor fenomene importante, care nu pot fi studiate exclusiv prin formele de manifestare cele mai evidente.

Boyd Morrison, specialist în inginerie industrială, a scris trei romane, toate respinse, ani de-a rîndul, de agenţii literari americani.

Orice antologie e discutabilă, dar aceasta este şi partea frumoasă a unui astfel de demers: receptarea şi contestarea unei antologii sînt, aproape de fiecare dată, cu mult mai interesante, mai pasionante şi mai semnificative, decît selecţia autorilor ori a textelor. Iar în cazul antologiei realizate de Daniel D. Marin lucrurile sînt destul de complicate.

Se spune că japonezii sînt un mister pentru europeni. Jurnalista Agnès Giard sugerează că şi pentru japonezi, japonezele rămîn un mister. Cartea ei se deschide prin prezentarea unei neobişnuite încercări de a se apropia de acest mister, care a făcut senzaţie prin anii ’90.

Carte amplă, complexă, cu polifonie studiată şi labirinturi monumentale – nu te joci cu ea. A apărut în 2003, la 10 ani după ce scriitoarea devenea prima femeie de culoare premiată cu Nobel-ul pentru literatură.

Pe la jumătatea lui august, apariţia lui Jonathan Franzen pe coperta revistei Time a stîrnit o serie de vociferări intra- şi extraliterare care, fără îndoială, îi vor face scriitorului american la fel de mult bine ca microscandalul de acum cîţiva ani cu Oprah Winfrey.

După tot amarul românesc – vicii ancestrale, putregaiul postceauşist şi dihăniile tranziţiei – adunat aici săptămîna trecută din cele 39 de partituri care compun De ce m-am întors în România, cartea coordonată de Sandra Pralong la Polirom, e timpul să înţelegem şi magnetismul acestui spaţiu, pentru unii blestemat, pentru alţii binecuvîntat, în veac.

Deşi în articolul trecut apreciasem că voi călca, vorba ceea, alăturea cu drumul (profesional) doar o săptămînă, iată că mai fac un pas afară din calea cea sigură şi asfaltată care duce spre teatru şi o iau pe cîmp, prin bălării, spre... – cum să-i zic? – fiinţa noastră etnică. Sună cam pompos, cam pretenţios, aduce a savantlîc de cafenea, mai ales la vreme de vacanţă, dar, pur şi simplu, nu găsesc cuvinte mai potrivite.

Mă întreb dacă Herbie Hancock ştie ce piese se află pe acest album. E un album cover version, cu piese culese de la Bob Dylan, Beatles, John Lennon, Sam Cooke, Bob Marley, Peter Gabriel şi unii mai obscuri. Teoretic, cînd faci un album de coveruri, îţi alegi piesele.

Hibrid e un horror SF şi totodată o fabulă isteţ-perversă despre relaţia dintre doi părinţi şi copilul lor care creşte. Adrien Brody şi Sarah Polley sînt doi geneticieni de succes (se şi îmbracă asemenea unor vedete) care, amestecînd ADN uman cu ADN-urile mai multor animale, aduc pe lume un boţ de gelatină cu coadă.

Eforturi inutile. Mişcări fără o direcţie precisă. Acţiuni fără scop. Dar gesturi care arată absurdul, nedreptatea, persecuţia. Francis Alÿs, unul dintre cei mai în vogă artişti europeni (este european doar prin naştere, altminteri, trăieşte la Mexico City) prezintă la Tate Modern o interesantă reflecţie despre sensurile şi rosturile artelor contemporane. Le Monde vede în acest demers „evenimentul sezonului“ în artele vizuale.

În 1945, după terminarea celui de-Al Doilea Război Mondial, Guvernul român i-a „livrat“ pe minoritarii germani din România pentru reconstrucţia Uniunii Sovietice distruse de fascişti. Toţi bărbaţii şi femeile cu vîrste cuprinse între şaptesprezece şi patruzeci şi cinci de ani au fost atunci deportaţi pentru cinci ani de muncă forţată în lagărele sovietice.

Sînt nouă povestiri despre tot atîtea situaţii în care timpul pare să fi sărit de pe şinele GMT, apucînd-o bezmetic prin curţile şi vieţile oamenilor. Brusc, pe fusele orare se răsucesc încîlcite fire biografice, curgerea temporală capătă puls şi vîrstă, calendarul convenţional e sabotat de contratimpii personali ai lucrului trăit.

Există în Seymour: o prezentare al lui Salinger o secvenţă voit obscură, pe care trebuie s-o citeşti încet, cu maximă atenţie dacă vrei s-o guşti: povestea, scrisă după 20 de ani, a unui final de „joc cu bile pe trotuar“.

„România se bazează pe un cod de individualism cinic şi mitocan, de mită şi minciună.“ Aici domină „bunul-plac absurd şi corupţia în administraţie; incompetenţă şi lipsă generală de specialişti în mai toate domeniile; emigrarea masivă a forţelor de muncă de valoare; discreditarea oricui prin mass-media.

Pentru că e vacanţă, pentru că, de mai multă vreme, am dat acestei rubrici un ton predominant serios şi „aplicat“ şi, în sfîrşit, pentru că din cînd în cînd omul trebuie să ia oarece distanţă faţă de zona unde cutreieră de obicei, mă opresc o săptămînă din comentariul eminamente profesional şi pornesc să mai bat un pic cîmpii.

Anul trecut, în mai, un CD pe care apăreau numele lui Danger Mouse (îl ştiţi măcar ca jumătate a duo-ului Gnarls Barkley), Mark Linkous (un muzician american foarte talentat, care a pus bazele proiectului Sparklehorse şi a colaborat cu toată floarea cea vestită a muzicii de orice fel) şi David Lynch (chiar el!) stătea pe rafturile magazinelor care vînd muzică.

Salt e o tentativă de a demara o serie de filme de acţiune după modelul celei cu Matt Damon în rolul asasinului amnezic Bourne, dar una cu o femeie: Evelyn Salt (Angelina Jolie), o agentă americană despre care superiorii ei află într-o bună zi (de la un spion rus venit, chipurile, să li se predea) că nu e agenta lor şi nu e nici măcar americancă, ci e o rusoaică infiltrată din fragedă copilărie în Statele Unite şi programată tot de-atunci să ucidă preşedinţi atunci cînd va creşte mare.

Vă mai amintiţi de ultima carte citită de preşedintele României? De două ori i-a fost adresată aceeaşi întrebare, iar el a dat, senin, acelaşi răspuns: Mircea Cărtărescu – De ce iubim femeile. E drept, a nimerit-o, pentru că toată lumea îl iubeşte pe Mircea Cărtărescu, aşa că i s-a iertat faptul că, şi după un an, tot asta citea...

Poate v-aţi întrebat pe cînd un nou roman semnat de Michel Houellebecq. Chiar dacă nu sînt încă multe informaţii despre această apariţie editorială, e clar că va fi evenimentul toamnei literare, ocazie cu care în Franţa vor apărea şapte sute de titluri

Un articol amplu despre rugăciunile românilor: pentru ce şi cum se mai roagă, ce-i mai „cer” lui Dumnezeu, ce spun preoţii, ce constată studiile. A apărut în Adevărul din 12 august şi e semnat de Ana Jităriţă. Dacă l-aţi ratat în ediţia tipărită, îl puteţi citi aici.

Zilele mele cu Renata ar putea avea mai toate calităţile unui roman pornografic. În primul rînd, n-are intrigă, numai situaţii.

Categoric, e un autor foarte interesant señor don Juan José Millás. E spaniol, e „vechi“ (publică încă din anii ’70) şi prestidigitează pe tema identităţii ca un maestru iluzionist.