Dileme on-line

1989 a fost un an greu pentru români, dar nici pentru Ceauşescu nu a fost unul extraordinar.

Era liber, liniştit, nimeni nu mai lansa nici o carte şi în surdină începuse o muzică de jazz. Mi-a plăcut aşa. A fost ca atunci când m-am nimerit la prima oră într-un supermarket şi toată marfa era ordonată şi proaspătă, si aproape doar pentru mine.

Pe vremea cînd începuse să ia taurul corupţiei de coarne – se întîmpla, din cîte îmi amintesc, acum vreo trei-patru ani – DNA obişnuia să îşi încheie comunicatele de presă cu o formulă care suna aproximativ astfel: „Ancheta a fost realizată cu sprijinul SRI”.

Taxa radio-TV era plătită, de exemplu, şi de pensionari. Acum însă, nu va mai fi plătită şi de ei, pentru că ei nu sînt mari contribuitori la bugetul de stat. Se poate spune că, pentru buget, va costa de acum mai mult să ţină radioul şi televiziunea publice decît costau acestea două pe vremea taxei? Cred că da.

Nu pot să nu remarc tentativa recentă a așa-numitelor televiziuni de știri de a-și clona prezența și pe unde radio. Din nefericire pentru patroni, numărul de licențe e limitat și doar o parte vor putea ieși în final pe piață.

Nicholas Kristof de la New York Times îşi începea un editorial cu constatarea că Hillary Clinton are 90% şanse să fie aleasa democraţilor, în vreme ce Donald Trump are 75% şanse de a-şi adjudeca nominalizarea din partea republicanilor.

Pînă de curînd, pentru regimurile comuniste din țările menționate mai sus, olimpiadele au constituit o oportunitate de a demonstra superioritatea “orînduirii socialiste” asupra celei capitaliste.

La Ceaușescu nu este vorba de plagiatul mecanic al tezelor de doctorat de astăzi, cînd politicienii poate că nici nu au habar pe cine au copiat.

Săptămîna trecută, parlamentul a fost implicat în trei controverse semnificative.

În Noaptea lui Elie Wiesel, care s-a stins din viaţă pe 2 iulie, există un fragment despre un tînăr violonist polonez. Spre deosebire de Pianistul lui Polanski, Juliek nu a supravieţuit. Momentul morţii sale este unul dintre cele mai cutremurătoare din carte, din cel de-al Doilea Război Mondial, şi probabil din întreaga istorie.

Reluat de Zigu Ornea, Mihai Ralea susținea că începînd cu epoca modernă, la două-trei decenii o dată, se constată că drumul e greșit, se face tabula rasa și se propune o nouă cale.

Festivalul de jocuri de la Pardubice, din Cehia, încheiat săptămâna trecută. O manifestare tradiţională gigant, în care şahul e rege, dar pionii din jurul lui sunt aşa de numeroşi încât ajung să îl şi eclipseze pe alocuri.

De o lună, aproape că nu a fost zi în care să nu promită ceva, să nu propună ceva sau nu se pronunțe pe o anumită temă de interes public. M-aș mira să nu fie vorba de o strategie special gîndită în acest sens.

Am numărat în ultima vreme nu mai puțin de trei polemici consistente și pe alocuri violente pe tema extremei drepte.

A murit Vadim Tudor. Ca şi la moartea lui Adrian Păunescu sau la cea a lui Sergiu Nicolaescu, necrologurile mai scuturate ezită între deplângerea dispariţiei talentului şi personalităţii culturale şi distanţarea de ipostazele în care aceasta s-a pus.

Nu știu cum reușim, dar de cînd avem alegeri libere trăim parcă sub aceeași zodie a inadecvării electorale.

Dacă lipsa de transparență din partea autorităților a fost una dintre marile nemulțumiri care au scos oameni în stradă, atunci e cazul de spus clar că fără presă nu poate fi vorba de nici o transparență. Că în România, pînă acum, presa are nevoie de reformă pentru a-și redefini poziția în societate, de data aceasta în mod corect.

E drept, musulman înseamnă „credincios adevărat”, dar oare ortodox nu înseamnă același lucru, și anume drept-credincios? Nu cred toți credincioșii că au un statut aparte?

O întrebare sinceră: Ce o face pe Regina Ana așa de specială, demnă de laudă mai mult decât toate nonagenarele din România care au trecut prin fascism și comunism iar apoi, spre sfârșitul vieții, au îndurat și corvoadele vieții din România zilelor noastre? De unde atitudinea aceasta așa de servilă față de regalitate?

Știm că istoria electorală a României e plină de partide-muscă. De partide de o zi adică.

Mă număr printre cei ce au auzit multe povești frumoase despre turismul din Bulgaria înainte de a apuca să fie ei înșiși turiști în Bulgaria. Așa că șansa de a fi dezamăgit la trecerea dintr-o tabără în alta era mai mare în cazul meu. Dar parcă s-a dovedit exagerat de mare.

Aparent, e clar ce înseamnă Brexit. Britain + Exit = Brexit. Altfel spus, britanicii votează joi dacă rămîn sau ies din Uniunea Europeană. Dar cum s-a ajuns aici? Ce consecinţe pot apărea după eventuala ieşire a Marii Britanii din UE? Cum va fi afectată România în acest caz?

Mai întîi a fost „Ne-a făcut-o comitetul Nobel de data asta!” La o zi distanță a urmat „Este minunat că a primit premiul Nobel pentru literatură!”

De atacuri teroriste am auzit de dinainte de 1989, din presa comunistă. Copil fiind, nu le dădeam atenţie decît din zbor. Mai ţin minte vag depeşele despre bombele plasate de IRA. Am fabricat probabil încă de pe atunci un tipar inconştient pentru atacul terorist, care includea neapărat bomba şi explozia.

Am ales la întîmplare cîteva știri recente. Toate au în comun un lucru: au fost făcute avînd ca sursă Facebook-ul.

Am dat de o investigație a organizației România Curată care arăta cum se poartă participațiunile de presă din firmă în firmă pînă în Panama, Bahamas și Insulele Virgine. Cel puțin în zona patronatului de presă, înțelesesem atunci, off-shore-ul era sport național și încă nu de azi, de ieri, ci din zorii tranziției.

Există un comunicat DNA în care se arată că Ludovic Orban i-ar fi cerut unui om de afaceri “pe care îl cunoștea” suma de 50.000 de euro pentru promovarea imaginii sale de candidat la primăria capitalei.

De remarcat este şi performanţa noului partid condus de mai vechiul activist al protejării patrimoniului bucureştean, Nicuşor Dan. Acesta a obţinut mai multe voturi decît candidatul liberal. Ce contează mai mult este că USB intră falnic în consiliul general al Capitalei.

Deşi nu foarte lungă, experienţa politică a anilor de după 1990 furnizează deja patru exemple de premieri “independenţi” sau “tehnocraţi”, chemaţi să încheie un ciclu electoral în locul politicienilor de profesie, uzaţi şi obosiţi.

Cum cui?! Șefului SRI, domnul Eduard Hellvig. Acesta a părut singurul abilitat să îl invoce, într-un cadru festiv prezentat public chiar așa: Bilanțul SRI pe 2015.

Citesc azi - pe surse, căci în lipsa transparenţei doar ele ne rămân - că domnul Oprea a făcut anul acesta 1500 de deplasări cu coloana oficială. O publicaţie online a făcut imediat socoteala: cinci pe zi.

Mai rămîne un singur tip de comunism invariabil la 1989: este cel asiatic, de instrucție sau de modelaj, cum preferați.

Apare rar și cîte un demers de popularizare a temei comunismului care încearcă și să acrediteze la nivelul publicului unele observații obiective despre perioada comunistă. Un exemplu în acest sens este și cartea istoricului Lucian Boia lansată la Bookfest: Strania istorie a comunismului românesc.

Istoria se repetă, dar are prostul obicei de a o face parcă pe ascuns. Cînd ne prindem că am fost noi înşine subiecţi într-o buclă de-a ei, e de multe ori prea tîrziu şi deja ne-am irosit timpul şi energiile bătătorind aceeaşi cale înfundată.

Cînd un cunoscut din Canada a avut nevoie de o cartelă de mobil, a rămas cu gura căscată: convorbiri incluse și net de calitate la discreție, la prețuri uimitor de mici. „Păi, la noi pînă și netul pe cablu de-acasă e limitat, iar aici ai net pe mobil nelimitat!”, se minuna el, cîntărind ofertele de la operatorii din România.

Un film documentar despre geneza unei viori, un album cu lucrări solo de mare virtuozitate și un violonist român de 30 ani cu o frumoasă carieră internațională, plus o lansare programată în 12 ianuarie 2017 cu ocazia unui concert de Anul Nou de la Sala Radio: ingrediente pentru un succes.

Zilele trecute, o doamnă de ale cărei bune intenţii nu-mi permit să mă îndoiesc, mi-a urîţit Crăciunul cu o ohtătură ieşită din rărunchii insomniei sale patriotice. T

Nişte cetăţeni care citesc şi înţeleg ce-au citit nu acceptă cu una, cu două politica de doi bani şi promisiunile şi tromboanele politicienilor. Nu acceptă ca nr. 2 şi nr. 3 în stat să aibă probleme penale.

A fost un an aparte, cu o olimpiadă, două concursuri pentru titlul mondial, seria Grand Prix organizată sub egida FIDE şi seria Grand Chess Tour în organizarea privată a unor promotori ai şahului.

. E plin de „prof. dr. doc.” şi printre „cadrele” facultăţilor de profil. E plin de conducători de doctorate cu doctorate neclare sau direct suspecte.

La cei 47 de ani împliniţi luna aceasta, Viswanathan Anand nu mai are nimic de demonstrat în şah.

Cultura este un motor de dezvoltare. Chiar și în România. În 2013, 7% din PIB a venit din industriile creative (nu numai din cultură, dar și din ea). Or, asta înseamnă foarte mult. E o prejudecată: cultura nu e o cheltuială.

Nu știu dacă există o perioadă mai potrivită pentru ascultarea muzicii lui Bach, decît înainte de Crăciun: în iureșul cadourilor, meselor, nervilor, traficului infernal din marile orașe, lucrările lui Bach aduc acea stare de liniște sufletească cu care ar trebui să întîmpinăm, de fapt, Nașterea Domnului.

Mă tem că nu este vorba doar despre dezinteresul faţă de politică, ci de un fel de obişnuinţă cu daraverile tranziţiei. Obişnuinţa de a repeta „ăsta-i sistemu’!”.

Nu recunosc decît un singur partid cu adevărat normal şi pe deplin „votabil”: partidul Dacian Cioloş. Dar nu ştiu unde să pun ştampila…