Elie Wiesel: Concert pentru o vioară strivită

Dacă nu ar fi fost cele cîteva filme mari despre Holocaust, probabil că am şti mult mai puţin despre realitatea teribilă a lagărelor naziste în care şi-au găsit sfîrşitul milioane de oameni. Dar chiar şi mesajul acestor filme atît de puternice şi penetrante - îmi vin în minte Lista lui Schindler şi Pianistul - nu poate rivaliza ca impact emoţional cu o carte autobiografică. După film, poate mai ai o scăpare psihologică de genul „eh, le-a mai înflorit şi regizorul, pe ici, pe colo”. Dar după o carte nu mai ai de ales. Aşa a fost. Adevăr nefiltrat, nemijlocit. Citeşti şi taci, nu mai ai ce spune, nu mai ai cum justifica sau cum explica.

De fapt, aşa se intitulează şi prima versiune, scrisă în idiş, a cărţii din anii ‘50 a lui Elie Wiesel despre experienţa sa din lagărele de la Auschwitz, Gleiwitz şi Buchenwald: „Şi lumea a păstrat tăcerea”. O versiune prescurtată a cărţii a apărut în 1958 în franceză. Noaptea a fost prima descriere a exterminării evreilor în marea hecatombă nazistă, înaintea Jurnalului Anei Frank și a memoriilor lui Primo Levi.

În Noaptea lui Elie Wiesel, care s-a stins din viaţă pe 2 iulie, există un fragment despre un tînăr violonist polonez. Spre deosebire de Pianistul lui Polanski, Juliek nu a supravieţuit. Momentul morţii sale este unul dintre cele mai cutremurătoare din carte, din istoria celui de-al Doilea Război Mondial şi probabil din întreaga istorie. După un marş forţat în plină iarnă, cu zeci şi sute de morţi seceraţi în plin cîmp de frig şi inaniţie, deţinuţii evrei ajung în sfîrşit la lagărul de la Gleiwitz. Printre ei, adolescentul de 15 ani Elie Wiesel şi tatăl său, Şlomo Wiesel. Lor şi tuturor celorlalţi lagărul ajunge să li să pară scăparea, limanul, “poarta spre viaţă”...

****

„(...) N-am văzut lagărul decît atunci cînd ne-am trezit chiar în faţa porţii.

Nişte Kapos ne-au cazat repede în barăci. Ne împingeam, ne îmbrînceam să ajungem acolo de parc-ar fi fost ultimul nostru refugiu, poarta spre viaţă. Călcam peste trupuri prăbuşite la pămînt. Călcam în picioare feţe strivite. Dar n-am auzit niciun ţipăt, doar cîteva gemete. Eu şi tata am fost şi noi trîntiţi la pămînt de mulţimea ce se rostogolea ca un val. Sub picioarele noastre, cineva horcăia.

- Mă striviţi… fie-vă milă!

Vocea nu-mi era necunoscută. Era aceeaşi voce slabă, acelaşi horcăit pe care-l mai auzisem cîndva. Vocea aceasta îmi vorbise într-o zi. Unde? Cînd? Trecuseră ani de atunci? Nu. Nu putusem s-o aud decît în lagăr.

- Aveţi milă!

Simţeam că îl strivesc. Îl sufocam. Am vrut să mă ridic, m-am luptat să mă dau la o parte, să-l las să respire. Dar eram eu însumi copleşit de greutatea altor trupuri. Abia puteam respira. Îmi înfingeam unghiile în feţe necunoscute. Muşcam, ca să ajung să respir. Nimeni nu ţipa.

Brusc, mi-am amintit. Juliek! Băiatul acela din Varşovia care cînta la vioară în orchestra de la Buna…

- Juliek! Mă auzi, Juliek?

- Da, zise el cu voce stinsă. Ce este?

Nu murise.

- Cum te simţi, Juliek? l-am întrebat mai mult ca să-i aud vocea, să ştiu că mai trăia,

decît fiindcă voiam să aud răspunsul.

- Bine, Eliezer… Sînt bine… Nu prea am aer… Sînt istovit. Am picioarele umflate. E

plăcut să te odihneşti, dar vioara…

M-am gîndit că îşi pierduse minţile. Ce-i trebuia vioara, acolo?

- Ce spui? Vioara?

A gemut.

- Mă… mă tem... să nu-mi sfarme... vioara. Am… am luat-o cu mine.

N-am putut să-i mai răspund. Cineva căzuse deasupra mea cît era de lung, acoperindu-mi faţa. Nu mai puteam să respir nici pe gură, nici pe nas. Sudoarea mi-a acoperit fruntea, spatele. Acesta era sfîrşitul - capătul drumului. O moarte tăcută, sufocarea. N-aveam cum să strig, să chem ajutor.

Am încercat să scap de ucigaşul meu invizibil. Întreaga mea dorinţă de a trăi se adunase în unghii. M-am luptat pentru o gură de aer… Zgîriam, sfîşiam cu unghiile un trup în descompunere, care nu mai reacţiona la durere. Nu reuşeam să mă eliberez de sub grămada care-mi copleşea pieptul. Poate mă luptam cu un mort, cine ştie?

N-am să ştiu niciodată. Tot ce pot să spun este că l-am învins. Am reuşit să sap în zidul de trupuri în agonie, să-mi croiesc o deschizătură prin care puteam să sorb puţin aer.

- Tată, cum te simţi? am întrebat imediat ce-am putut să spun ceva.

Ştiam că nu putea fi prea departe.

- Bine! răspunse o voce îndepărtată, care părea a veni de pe lumea celalaltă. Încerc să

dorm.

Încerca să doarmă, era bine sau nu? În locul acela puteai să dormi? Nu era primejdios să încetezi să mai veghezi, chiar şi pentru o clipă, acolo, unde moartea putea să se năpustească asupra ta în orice moment?

Mă gîndeam la asta cînd am auzit sunetul unei viori. Sunetul unei viori în baraca întunecată în care morţii zăceau peste cei vii. Cine era nebunul care cînta la vioară aici, la marginea propriului său mormînt? Sau nu era decît o halucinaţie?

Trebuia să fi fost Juliek.

Cînta un fragment dintr-un concert de Beethoven. N-am auzit niciodată sunete mai pure. Într-o asemenea tăcere.

Cum reuşise să se elibereze? Să-şi scoată trupul de sub al meu fără să simt?

Era întuneric beznă. Nu auzeam decît vioara şi era ca şi cum sufletul lui Juliek era arcuşul. Îşi cînta propria-i viaţă. Întreaga lui viaţă aluneca pe corzile viorii. Speranţele pe care şi le pierduse, trecutul preschimbat în cenuşă, viitorul nimicit. Cînta ceea ce nu avea să mai cînte vreodată.

N-am să-l uit niciodată pe Juliek. Cum aş putea uita acest concert pentru un public format din oameni agonizînd sau deja morţi! Şi astăzi, cînd ascult Beethoven, mi se închid ochii şi din întuneric apare chipul palid şi trist al tovarăşului meu polonez, care prin sunetul viorii, îşi lua adio de la publicul lui de muribunzi.

Nu ştiu cît timp a cîntat. Am fost copleşit de somn. Cînd m-am trezit, în lumina zilei, l-am văzut pe Juliek prăbuşit în faţa mea, mort. Lîngă el zăcea vioara, strivită, călcată în picioare, un alt mic cadavru straniu, copleşitor.”

Din volumul Noaptea de Elie Wiesel, editura Univers, 2005. Traducere din franceză de Diana Crupenschi.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.