Sindromul taxei radio-TV
Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă, şi taxa radio-TV a dispărut. Peste noapte, fără dezbatere şi în răspărul multor avertismente, Parlamentul a decis să elimine această taxă, oferind cîteva explicaţii dubioase.
Liderul PSD Liviu Dragnea a întors argumentele pe dos şi a spus că dimpotrivă, plătind radioul şi televiziunea publice de la buget, cele două instituţii devin mai independente politic. El a adus argumentul predictibilităţii, adică cele două instituţii vor şti clar ce buget vor avea, la începutul anului, cînd Parlamentul trece bugetul de stat şi gata, spune el, nu mai apar imixtiuni politice. Dar bugetul radio-TV era la fel de clar şi predictibil şi cu taxă. Nu a variat niciodată, ca venituri, pe parcursul unui an bugetar. Oamenii şi-au plătit taxa conştiincioşi şi foarte predictibili şi pînă acum. Parlamentul nu putea interveni pe acest traseu de la oameni la media publice, însă de acum o va putea face. Altfel spus, pe traseul bugetar al instituţiilor publice de presă a apărut un intermediar.
Degeaba oamenii din branşă – de exemplu, cei la Uniunea Europeană a Difuzorilor Publici de Radio şi Televiziune – spun că bugetarea de la stat e mai riscantă pentru independenţa editorială decît taxa radio-TV. Şi că 75% din banii difuzorilor publici de radio şi TV din Europa provin din taxă. Parlamentul şi-a încordat muşchii şi a decis cum a dorit el. Dacă la început, prezenţa taxei radio-TV printre taxele nefiscale propuse la desfiinţare de PSD putea părea o greşeală, după vot n-a mai fost cazul să fie considerată aşa. Comisia de specialitate a Camerei Deputaţilor scosese iniţial taxa din listă, dar plenul a reintrodus-o. Şi pentru desfiinţarea taxei nu au votat doar pesediştii, ci şi peneliştii. PNL a jucat o carte ciudată: pe holurile Parlamentului şi la TV nu era de acord cu desfiinţarea, la vot însă a fost. Una peste alta, s-a observat că Parlamentul a desfiinţat taxa radio-TV în mod deliberat.
Faptul se vede şi la examinarea argumentelor financiare. Iese sau nu mai bine bugetul României din această afacere? Taxa radio-TV era plătită, de exemplu, şi de pensionari. Acum însă, nu va mai fi plătită şi de ei, pentru că ei nu sînt mari contribuitori la bugetul de stat. Se poate spune că, pentru buget, va costa de acum mai mult să ţină radioul şi televiziunea publice decît costau acestea două pe vremea taxei? Cred că da.
Este adevărat că, vreme îndelungată, mulţi comentatori au decredibilizat taxa radio-TV atît de mult, încît poate şi unii politicieni nu au mai ştiut ce să creadă. Criza financiară de la TVR a fost constant legată, pe faţă sau subliminal, de principiul taxei radio-TV. Degeaba aceiaşi comentatori se dau acum de ceasul morţii şi vorbesc de enorma greşeală a eliminării taxei, dau exemplul BBC-ului, care trăieşte din taxă şi iată ce emisiuni scoate, invocă dreptul cetăţeanului de a avea o presă publică imparţială. E prea tîrziu, odată urnit într-o direcţie, Parlamentul n-a mai putut fi oprit. O singură consecinţă firească urma la toată această tendinţă majoră de dezavuare a taxei radio-TV: desfiinţarea odată cu ea şi a radioului, şi a televiziunii publice. Dar parlamentarii s-au oprit la jumătatea drumului, au eliminat taxa şi au păstrat instituţiile. Şi cu aceasta se poate afirma din nou că Parlamentul a dorit ca el să preia controlul bugetar asupra radioului şi televiziunii publice.
Dar întrebarea este: de ce i-a trebuit şi controlul bugetar, cînd de fapt avea alte pîrghii de control, şi mai puternice? Parlamentul votează consiliile de administraţie ale celor două instituţii. Parlamentul aprobă rapoartele anuale de activitate ale radioului şi televiziunii. În comisiile de specialitate ale Parlamentului vin şefii radioului şi ai televiziunii să dea explicaţii dacă li se cere. Gestul Parlamentului de a-şi asuma şi controlul bugetar al media publice mi se pare adresat nu atît radioului şi televiziunii publice, cît jurnaliştilor în general. E un gest care spune multe despre atitudinea politicienilor faţă de presă, e mesajul că ei pot dispune cum doresc de „cîinele de pază al democraţiei”. Dacă pot lua astfel de măsuri faţă de presa publică, ce să mai vorbească de independenţă editorială şi alte asemenea minunate principii jurnaliştii angajaţi la patronii-politicieni?
Dintr-o anumită perspectivă, pot accepta că nu e un capăt de ţară că radioul şi televiziunea publice trec la buget. O instituţie de presă este deja acolo. Este vorba de agenţia de ştiri Agerpres, care în degringolada jurnalistică de la noi a ajuns aproape singură pe segmentul ei de piaţă, dar care, dincolo de asta, îşi face treaba onorabil în ultima vreme. În Olanda, în Finlanda, în Islanda nu există taxă TV. Dar, în 2015, taxa s-a scos şi în Ungaria. Şi a ieşit scandal, s-a lăsat cu acuzaţii de încălcare a libertăţii presei, nu neapărat din cauza trecerii finanţării la buget, ci din cauza atitudinii în general a guvernului faţă de presă. Aici e problema: contextul în care se petrece schimbarea. Or, din acest punct de vedere, nici contextul românesc nu este unul fericit.
Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.
Foto: adevarul.ro
