Presa şi jurnalismul

Istoria se repetă, dar are prostul obicei de a o face parcă pe ascuns. Cînd ne prindem că am fost noi înşine subiecţi într-o buclă de-a ei, e de multe ori prea tîrziu şi deja ne-am irosit timpul şi energiile bătătorind aceeaşi cale înfundată.

Cîteva exemple pretenţioase, dar neutre, din lumea ceva mai clară a matematicii. Acum vreo două mii de ani, în vreme ce grosul învăţaţilor se concentrau pe soluţiile evidente, şi anume cele pozitive, ca să rezolve complet ecuaţiile liniare unii au apelat şi la numerele negative (sau “datoriile”, cum le-a spus un matematician indian din secolul 7). Şi abia aşa s-a bifat capitolul celor mai simple ecuații, cele de gradul 1. Dar au urmat ecuaţiile de gradul doi, necesare la împărțirea terenurilor vîndute sau moștenite. Pînă ce şi lui Diofant îi plăceau doar soluţiile frumoase, pozitive şi întregi, sau hai, cel mult cele ce pot fi scrise sub formă de fracţie. Dar de fapt, ele nu au fost bine rezolvate pînă nu au fost concepute numerele iraţionale, precum √2. Atunci cînd, prin secolele 18 şi 19, oamenii îşi băteau capul cu cvintica, ecuaţia de gradul cinci, unde erau căutate soluţiile? Tot în cercul imediat de numere cunoscute la acea vreme la care se apelează de obicei din comoditate şi conformism. Asta pînă cînd Euler, Abel şi Galois au început să opereze cu numere imaginare (radicali din numere negative) şi teoria grupurilor. De fiecare dată, la fiecare majorare a gradului ecuației, soluţia completă a fost furnizată dinafara problemei și de fiecare dată cele mai multe și inutile eforturi au fost depuse pentru căutarea ei în mulțimea de soluții deja cunoscute. Istoria se tot repetă, însă e adevărat și că nu există o reţetă universală pentru a nu cădea în repetiţie, ci poate doar oameni sau un grup de oameni deştepţi şi inspiraţi.

La ideea din preambulul acesta sofisticat mă gîndeam săptămîna trecută asistînd la o dezbatere despre o aşa-numită criză a posturilor publice de radio şi televiziune. Dezbaterea se purta aproape exclusiv între jurnaliştii de la radio şi televiziunea publică. Simbolic vorbind, se repeta situaţia tipică descrisă, în care soluţiile erau căutate în mulţimea restrînsă a numerelor deja cunoscute. Dacă modelul se ţine, normal că ideile din dezbatere, atîtea cîte au fost ele, nu puteau fi decît parţiale, comode, conforme – şi care nu rezolvă complet ecuaţia.

Despre ecuația presei din România nu știm prea multe. N-am ajuns să îi determinăm bine nici măcar gradul. “Criza” din posturile publice de radio şi televiziune este în prezent un amestec irecognoscibil de planuri. Există un plan financiar, în care e pus în discuţie modelul managerial de la radio şi televiziune, taxa radio-tv şi mărimea ei. Există planul politic, respectiv cel pe care se discută despre controlul şi subordonarea politice din cele două media. Există şi palierul mai teoretic pe care se încearcă definirea unei misiuni publice a SRR şi SRTv. Şi există şi planul jurnalistic pur şi simplu, despre care de multe ori se ajunge abia la sfîrşit să se discute. În planul jurnalistic ar trebui identificată soluția care ar putea rezolva complet ecuația din media publice, dar şi din cele private.
Problema e însă că această soluție nu face parte din mulțimea soluțiilor imediate. Nu există în societate un model jurnalistic, un consens acceptat privind rolul jurnalismului. Societatea nu ştie ce vrea de la jurnalism. Și nu la jurnalism e problema, ci la societate. Jurnalismul este ceva bine definit, are reguli, specii şi subspecii, e clasificat, formalizat şi îndeplineşte un rol clar într-o societate democratică. Ştirea este ştire peste tot, e la fel sau ar trebui să fie la fel şi în Bangladesh, şi în Marea Britanie şi în România. Chestiunea e însă că în România, societatea nu a acceptat niciodată jurnalismul ca parte independentă din angrenajul politic și social. În perioada interbelică am avut presă, da, dar era vorba de presă angajată, nu de jurnalism. Am avut scriitori, pamfletari, publicişti - dar nu şi jurnalism. În perioada comunistă la fel, am avut ziare, reviste, televiziune şi radio. Dar jurnalismul era exclus prin însăşi definiţia presei comuniste, care trebuia să fie “pe linia partidului”. E ilustrativ ziaristul din filmul Secretul lui Bachus, care, felicitat de organe pentru investigaţia făcută, răspunde modest că nu merită laudele pentru că nu şi-a făcut decît datoria obștească.
Presa din România are tradiţia subordonării şi ea nu a trăit niciodată din practicarea jurnalismului. Şi cînd zic niciodată, mă refer şi la ziua de azi. Avem probabil emisiuni bune, realizatori fantastici, comentatori străluciţi și chiar și ziariști integri. Dar nu şi jurnalism, cu redacții independente care să producă știri după toate regulile breslei. Nu doar patronii sau politicienii nu știu ce să facă cu asemenea redacții; societatea nu le-a simțit nevoia, din motive de mentalitate şi tradiţie. Iar peste această precaritate civică vine mai nou să se suprapună şi nebuloasa new media, care îi zăpăceşte pînă şi pe oamenii de presă perspicace. Nu, internetul nu răstoarnă jurnalismul în România, unde presa e deja vraişte; jurnalismul are locul şi rolul rezervate într-o societate normală, pe care nu i le schimbă propagarea sa într-un mediu nou sau inflația social media.

Așa că soluţia la “criza din media publice” nu e în SRR şi SRTv şi se pare că nici în cercul lărgit al presei din România. Soluţia completă este în zona societății în ansamblu. Aparent, nu ne sînt suficiente doar numerele negative sau întregi. Ecuaţia e de grad mai mare şi s-ar putea să avem nevoie de numere imaginare. Partea bună e că dacă rezolvăm problema mediei publice, se rezolvă şi cea a presei în general din România. Dar apuca-vom noi acel moment?

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.

Foto: wikimedia commons