Ultima satisfacție a lui Ceaușescu

1989 a fost un an greu pentru români, dar nici pentru Ceauşescu nu a fost unul extraordinar. Europa comunistă așa cum o știa el pîrîia din toate încheieturile. Cădeau capete de comuniști (la figurat, nu la propriu, așa cum avea să i se întîmple lui), partidele comuniste renunțau la rolul lor hegemonic şi la ateismul oficial, se deschideau granițele și oamenii părăseau în masă lagărul socialist.

Dar cu cît era mai mare tensiunea în Europa, cu atît presa oficială de la București se concentra mai intens pe evenimentele de pe alte continente, în special din Africa. În arhiva radioului public sînt păstrate știrile prezentate în cadrul „emisiunilor informative”, din care am luat la întîmplare două exemple din noiembrie 1989, luna în care cădea Zidul Berlinului. Pe 11, în secțiunea “De peste hotare”, figurează dezarmarea nucleară, demonstrațiile din Filipine împotriva bazelor militare americane din țară, prezența la vot în alegerile legislative din Iordania, demonstrațiile anti-apartheid de la Johannesburg. Pe 14 noiembrie, cînd Cehoslovacia anunță deschiderea granițelor și ridicarea restrucțiilor de călătorie, la Radiojurnal sînt știri despre schimburile de focuri dintre detașamentele Frontului Farabundo Marti pentru Eliberare Națională și trupele salvadoriene, o victorie importantă în alegerile pentru adunarea constituantă din Namibia a Organizației Poporului din Africa de Sud-Vest (SWAPO), apariția unui nou volum la Bogota „din gîndirea tovarășului Nicolae Ceaușescu”, volum „editat în condiţii grafice excepţionale”, ciocniri la Seul între muncitori și forțele de poliție, precum și despre desfășurarea activității științifice la bordul complexului orbital sovietic Mir.

În tot anul 1989, un singur eveniment a reușit să mai stîrnească entuziasmul românilor. Preluat de știri, el a fost prezentat răsturnat, pentru a i se da o semnificație politică falsă.

„Tovarășului Nicolae Ceaușescu, secretar general al partidului, președintele Republicii, i-a fost adresată, de către componenții echipei naționale de fotbal a României, o telegramă cu prilejul excepționalei performanțe a calificării, în turneul final al campionatului mondial din 1990, din Italia, după memorabilul meci cu reprezentativa Danemarcei - meci în cursul căruia au probat un înalt patriotism și dăruire totală pentru culorile scumpe ale țării.

În telegramă, dînd glas celor mai alese sentimente de neţărmurită dragoste, profundă stimă şi nemărginită recunoştinţă faţă de conducătorul iubit al partidului şi statului nostru, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, componenţii echipei naţionale raportează că, încadrîndu-se în efortul general al întregului partid şi popor, dedică marele succes al sportului românesc - calificarea în Turneul final al Campionatului Mondial de Fotbal din 1990 - Congresului al 14-lea al Partidului Comunist Român.” (Arhiva Scrisă a Radioului Public, buletin de ştiri din 16 noiembrie 1989).

Congresul avea să se deschidă peste patru zile, fiind ultimul ţinut de partidul comunist. Peste o lună, izbucnea revolta împotriva regimului Ceauşescu iar cursul istoriei lua o direcţie complet nouă. Însă deocamdată sîntem în noiembrie iar bucuria calificării la fotbal, pe fondul cenuşiu al non-întîmplărilor din România acelei perioade, nu putea fi ştirbită de o deturnare politică atît de evident falsă, în care probabil nici Ceauşescu însuşi nu mai credea. Dar şi el, nu numai populaţia, a avut parte de momentul lui de satisfacţie în 1989. Ba chiar de două astfel de momente.

Unul în aprilie, cînd, la o plenară PCR, Ceauşescu a anunţat că guvernul a terminat de plătit datoria externă. Plata datoriei externe a fost una dintre obsesiile regimului ceauşist, prin care acesta a căutat să se distanţeze şi faţă de occident, care nu mai vedea în Ceauşescu liderul în stare să producă breşe în blocul comunist. Se spune că pentru societate, achitarea datoriei ar fi însemnat îndurarea multor lipsuri, regimul economisind masiv în contul ratelor plătite în avans. Dar gravitatea problemelor economice s-a văzut şi prin faptul că din aprilie în decembrie, cu toată datoria plătită, măsurile de raţionalizare a produselor alimentare şi a combustibililor nu au fost ridicate.

Celălalt moment a avut loc în decembrie, la începutul lunii, cînd la Moscova s-a desfăşurat o reuniune a pactului militar comunist cunoscut sub numele de Tratatul de la Varşovia. Acolo participanții au făcut un mai vechi exercițiu comunist de recunoaştere a greşelilor comise pe parcursul construirii socialismului. Și-au făcut, cu alte cuvinte, „autocritica”. Tema era invadarea Cehoslovaciei în timpul primăverii de la Praga de către trupele conduse de sovietici, invadare care acum “trebuie condamnată” pentru că a reprezentat “un amestec în treburile interne ale Cehoslovaciei suverane”. Subsemnau cinci lideri comuniști ai momentului, dintre care însă Ceaușescu lipsea. El a refuzat să semneze pe bună dreptate, pentru că trupele românești nu au participat la invazie, iar Ceaușescu a condamnat public intervenția armată, chiar pe cînd aceasta era în plină desfășurare. Radioul de la București consemna a doua zi episodul de la Moscova.

„Conducătorii Bulgariei, Republicii Democrate Germane, Poloniei, Ungariei şi Uniunii Sovietice, întruniţi la întîlnirea de astăzi de la Moscova a conducătorilor de partid şi de stat ai ţărilor participante la Tratatul de la Varşovia, au declarat că trimiterea de trupe ale statelor lor în Republica Socialistă Cehoslovacă, în anul 1968, a constituit un amestec în treburile interne ale Cehoslovaciei suverane şi trebuie condamnată.

Întrerupînd procesul de înnoire democratică din Republica Socialistă Cehoslovacă, aceste acţiuni ilegale au avut consecinţe negative pe termen lung. Istoria a confirmat cît de important este, chiar în cea mai complexă situaţie internaţională, să se folosească mijloacele politice pentru reglementarea oricăror probleme, să se respecte cu stricteţe principiile suveranităţii, independenţei şi neamestecului în treburile interne în relaţiile dintre state, ceea ce răspunde prevederilor Tratatului de la Varşovia”, deduc că îşi mai permite să dezvolte crainicul, în lipsa citării sursei. (Arhiva Scrisă a Radioului Public, buletin de ştiri din 5 decembrie 1989).

Consemnarea declaraţiei de la Moscova nu a fost urmată de vreun „comentariu pe larg” în cadrul emisiunii O zi într-o oră, cum se întîmpla în cazul altor ştiri externe considerate importante de către propaganda regimului. Ar fi fost o ocazie de scos în evidenţă „justeţea deciziilor” lui Ceauşescu, însă la fel de adevărat era şi că subiectul era nou, neaşteptat şi oricum mai delicat decît cine ştie ce şablon de „derapaj capitalist” sau hotărîre ONU explicată in extenso „pe calea undelor”.

Ceauşescu însuşi nu s-a putut bucura pe deplin de confirmarea tîrzie a deciziei luate în urmă cu două decenii. Pe de o parte, pur şi simplu nu a mai avut timp, peste fix trei săptămîni fiind condamnat şi executat la Tîrgovişte „pentru genocid”. Pe de altă parte, motivul pentru care atunci, în 1968, striga ca din gură de şarpe că trebuie respectat cu orice preţ principiul neamestecului în treburile interne devenise pentru el în 1989 la fel de actual. În buna tradiţie a internaţionalei comuniste în care a fost educat politic, Ceauşescu credea, chiar și după 40 de ani de la instaurarea comunismului, că liderii comunişti sînt confirmaţi sau infirmaţi de centrala de la Moscova. De aceea este plauzibil ca în 1989 să fi renăscut în el teama înlocuirii cu forţa de la conducerea României socialiste. Apelul repetat la păstrarea şi respectarea „suveranităţii ţării” era de fapt atacul lui preventiv faţă de Moscova, care l-ar fi dorit plecat din funcţie. Dacă e aşa, înseamnă că şi în ultimele săptămîni de viaţă Ceauşescu se ferea mai mult de atacurile de dinafară - cînd de fapt lovitura mortală pare să-i fi venit de unde se aştepta mai puţin, din interior.

Fişă de emisiune de radioteleviziune din 1989. Fişa era completată de către redactori, iar apoi toate fişele de pe parcursul unei zile erau îndosariate.

Fotografia principală: Întîlnire între Gorbaciov şi Ceauşescu (aflat în centrul grupului din partea dreaptă a mesei), Moscova, 4 decembrie 1989. Discuţiile dintre cei doi au durat peste o oră, dar nu s-a ajuns la nici un rezultat.

Ionuţ Iamandi este jurnalist la Radio România Actualităţi.